Sfantului Mucenic Ipatie, episcopul Gangrei(31 martie)

Sfantul Ipatie s-a nascut in Cilicia si a fost episcop in Gangra. A participat la primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325. In timp ce se intorcea de la Constantinopol,a fost prins si batut de ereticii novatieni. O femeie din grupul acestora l-a lovit pe sfant cu o piatra in cap si in urma acestei lovituri, Sfantul Ipatie a trecut la cele vesnice. Femeia a inebunit in clipa in care a vazut moartea acestuia. Mai tarziu, a fost dusa la mormantul sfantului unde va primi vindecarea. Dupa tamaduire, aceasta femeie isi va petrece toata viata in lacrimi si rugaciune.

Tot in aceasta zi, facem pomenirea:
- Sfantului Cuvios Acachie Marturisitorul, episcopul Melitinei;
- Sfantului Cuvios Vlasie;
- Sfintilor mucenici care au marturisit in Persia: Avdas episcopul, Veniamin diaconul, noua mucenici impreuna cu ei si alti multi sfinti;
-Sfintilor 38 de mucenici;
- Sfantului Cuvios Stefan, facatorul de minuni.

Calendar Ortodox

Sfantul Cuvios Ioan Scararul (30 martie)

Sfantul Ioan Scararul a vietuit intre anii 578-649. A intrat in cinul monahal la varsta de 16 ani. Sfantul Ioan Scararul l-a avut ca povatuitor pe Cuviosul Macarie, timp de 19 ani. Dupa moartea parintelui sau duhovnicesc, Sfantul Ioan Scararul s-a retras intr-o pestera, unde a dus o viata aspra vreme de 40 de ani. A fost vreme indelungata egumen al manastirii din Muntele Sinai. El este autorul lucrarii "Scara”, carte care ne descrie viata duhovniceasca sub forma unei scari cu 30 de trepte care ne duce spre Dumnezeu. "Scara” a fost tradusa in limba romana de parintele Dumitru Staniloae si se afla cuprinsa in volumul al IX-lea al Filocaliei.

Biserica i-a inchinat Sfantului Ioan Scararul a patra duminica din Postul Sfintelor Pasti. Sfantul Ioan Scararul mai este cunoscut sub numele de Ioan Sinaitul, datorita faptului ca a fost egumen la Manastirea Sinai. Insa, pentru eruditia si cultura sa, este numit si Ioan Scolasticul. Numele de "Scararul" sau Climacus, vine de la principala sa opera, intitulata Scara Paradisului.

Sfantul Ioan Scararul a trecut la cele vesnice in anul 649.

sursa:crestinortodox

Sfantul Mucenic Marcu, episcopul Aretuselor(29 martie)

Sfantul Mucenic Marcu, episopul Aretuselor, a distrus in timpul imparatului Constantin cel Mare (306-337) mai multe temple pagane, zidind in locul lor biserici. Cand la tronul imparatesc ajunge imparatul pagan Iulian Apostatul (361-363), episcopul Marcu a fost supus la multe chinuri.

Despre suferintele Sfantului Marcu pentru credinta, ne scriu Sfantul Grigorie Teologul si Fericitul Teodorit. A fost biciuit, batjocorit, defaimat, si tarat pe strazile cetatii. I s-au taiat urechile, a fost dezbracat, uns cu mire, legat de un copac spre a fi omorat de veninul insectelor. Mucenicul lui Hristos a indurat toate fara jeluire. Rabdarea lui i-a impresionat puternic pe cetatenii orasului. Datorita invataturii sale, multi pagani au primit credinta in Hristos. Atat de salbaticiti in lucrarea diavolului au fost tortionarii lui cei pagani, incat atunci cand l-au ucis, i-au sfasiat maruntaiele cu dintii.

Cuv. Ilarion cel Nou si Stefan, facatorul de minuni(28 martie)

Sfântul Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii Palechitului şi-a pus viaţa în slujba Domnului de la o vârstă fragedă şi a petrecut mulţi ani ca pustnic. Pentru viaţa sa sfântă, fără cusur, a fost hirotonit preot şi mai apoi egumen al Mănăstirii Palechitului, de lângă Dardanele. Sf. Ilarion a primit de la Dumnezeu darul înaintevederii şi a facerii de minuni.  

Prin rugăciune a adus ploaia în timpul unei secete şi asemeni profetului Elisei a despărţit apele unui râu, a izgonit fiarele rele de pe holde, le-a umplut mrejele pescarilor cu peşte atunci când nu puteau pescui nimic şi a făcut multe alte minuni. Mai mult de atât, el vindeca bolnavii şi izgonea demonii. 

Sf. Ilarion a pătimit în Joia cea Mare şi Sfântă în anul 754, când comandantul de armată Lakhanodrakon a atacat pe neaşteptate mănăstirea Palechitului în căutarea închinătorilor la icoane intrând cu forţa în biserică şi în timpul slujbei care se ţinea a aruncat Sfintele Daruri pe jos. Atunci au fost arestaţi patruzeci şi doi de călugări, puşi în lanţuri, trimişi la Edessa şi ucişi. Cei rămaşi au fost oribil mutilaţi  bătuţi, arşi, mânjiţi pe faţă cu smoală şi unora li s-a tăiat nasul. Sf. Ilarion a murit în timpul acestei persecuţii pentru că a cinstit sfintele icoane.  

Sf. Ilarion a lăsat moştenire lucrări spirituale cu îndrumări morale pentru o viaţă duhovnicească.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ştefan Mărturisitorul, făcătorul de minuni, care pentru dreapta credinţă în surghiun s-a săvârşit.

Sf. Ştefan Mărturisitorul, egumenul Mănăstirii Triglia a pătimit în timpul împăratului urâtor de icoane Leo Armeanul (813-820).

Sfântul şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu încă de când era copil şi a fost tuns călugăr la o vârstă fragedă, devenind, mai târziu, conducătorul mănăstirii Triglia de lângă Constantinopol. 

Când prigoana împotriva sfintelor icoanelor a reînceput, sfântul egumen a fost chemat la interogatoriu, încercând să-l forţeze să semneze un act prin care ar renunţa la cinstirea sfintelor icoane. Sf. Ştefan era foarte hotărât să nu trădeze Ortodoxia, acuzându-l cu curaj pe împărat de necredinţă. Sfântul a fost supus unor torturi inimaginabile după care l-au închis în închisoare în anul 815. Slăbit şi bolnav, Sfântul Ştefan Mărturisitorul a murit după scurt timp în închisoare.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Irodion, unul dintre cei şaptezeci de ucenici.

Acest sfânt a fost unul dintre cei şaptezeci de ucenici ai Domnului şi urmând întru totul celor 12 apostoli a fost împreună cu ei lucrător pentru răspândirea propovăduirii creştine. Învăţând pe mulţi şi întorcându-i Domnului, a fost aşezat episcop al Noilor Patre. El a fost însă prins de către iudei, cărora le-au venit în ajutor şi închinătorii la idoli şi a fost bătut cumplit; căci unii îl băteau, alţii îi loveau cu pietre gura şi alţii îl loveau în cap. În cele din urmă l-au tăiat cu săbiile şi astfel s-a săvârşit din viaţă, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

A treia duminică din Post, a Sfintei Cruci (27 martie)

Cea de-a treia duminică din Postul Mare este închinată de Biserică Sfintei Cruci. Duminică, 27 martie, în bisericile ortodoxe, este prăznuită Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Lecturile de la Sfânta Liturghie din această duminică sunt Evrei 4, 14-16; 5, 1-6 (Apostolul) şi Marcu 8, 34-38; 9,1 (Evanghelia). La Utrenie, Sfânta Cruce este scoasă în procesiune din sfântul altar în mijlocul bisericii, unde este aşezată spre închinare. La Sfânta Liturghie, Trisaghionul („Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără-de-Moarte miluieşte-ne!”) este înlocuit cu imnul „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim!”.


Înjumătăţirea Postului Mare
Cinstirea Crucii Mântuitorului marchează înjumătăţirea Postului Mare, perioadă care conduce către prăznuirea Patimilor şi Învierii lui Hristos. De aceea, atât duminica aceasta, cât şi întreaga săptămână care o urmează, sunt centrate pe închinarea şi contemplarea lemnului de viaţă făcător al Crucii lui Hristos. „Prin puterea Crucii Tale, Hristoase Dumnezeule, păzeşte-ne de ispitele celui viclean, învredniceşte-ne să ne închinăm dumnezeieştilor Tale Patimi şi Învierii celei purtătoare de viaţă, ducând la capăt cu uşurinţă calea acestui post de patruzeci de zile, şi ne miluieşte pe noi ca un singur Bun şi Iubitor de oameni”, se cere cu insistenţă în finalul sinaxarului acestei a treia duminici a Postului Mare.
Anticiparea Patimilor şi Învierii Domnului, prin venerarea semnului iubirii jertfelnice a Fiului lui Dumnezeu întrupat, relevă valoarea parcursului ascetic şi mistic din Postul Mare. Patima şi Învierea lui Hristos împlinesc, deopotrivă, iconomia divină cu privire la om şi creaţie, descoperind şi împărtăşind darul şi bucuria vieţii veşnice prin Crucea Domnului, asumată de fiecare creştin aflat pe calea postului.
sursa.basilica.ro

Sfanta Mucenita Matroana din Tesalonic

Sfanta Matrona a fost o copila saraca si orfana, roaba in casa unei evreice cu suflet rau, din Tesalonic. Aceasta neincetat isi batea joc de credinta Matronei, si tot timpul cauta toate mijloacele pentru a o face sa se lepede de Hristos si sa mearga impreuna cu ea la sinagoga. Cand Pautilla, stapana Matroanei a auzit ca sluga sa merge in ascuns la biserica crestinilor, i-a zis: "Pentru ce n-ai mers la sinagoga noastra, ci te-ai dus la biserica crestineasca?" La aceasta intrebare Matroana a raspuns: "De vreme ce Dumnezeu este in biserica crestineasca, iar de la sinagoga iudaica s-a departat, nu ma duc la sinagoga, ci la biserica".

Plina de furie la acest raspuns, Pautilla a incuiat-o pe Matrona intr-un loc intunecos, a legat-o de maini si a lasat-o fara mancare. Insa, Matroana sezand in genunchi la rugaciune si slavind pe Dumnezeu, legaturile au cazut de la mainile ei prin puterea lui Dumnezeu. Dupa aceasta Matrona a mai fost incuiata si infometata inca de doua ori. A murit din cauza lipsei de hrana. Trupul sfintei a fost aruncat de Pautilla intr-o prapastie. Crestinii au luat trupul mucenitei si l-au ingropat cu cinste. Episcopul cetatii afland ca la mormantul mucenitei Matrona se fac mari minuni, a ridicat o biserica deasupra lui.

Pautilla a trecut la cele venice cazand de pe zidurile de unde a fost aruncat trupul Sfintei Mucenite Matroana.

sursa:crestinortodox

Soborului Arhanghelului Gavriil (26 martie)

După cum este obiceiul, în ziua următoare unei mari prăznuiri a Domnului, facem prăznuire de cel care a fost trimis de Dumnezeu la Sfânta Fecioara spre a fi binevestitor al Veştii celei Bune. De la începuturi, şi pe tot parcursul istoriei mântuirii noastre, acest prinţ şi arhistrateg al Puterilor celor netrupeşti a fost pentru noi oamenii Îngerul milostivirii şi a bunăvoinţei dumnezeieşti. Fiinţa de foc, lipsită de orice schimbare şi dăruită totdeauna vederii slavei dumnezeieşti, Arhanghelul Gabriel a fost desemnat de Domnul ca "duh slujitor, trimis ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii" (Evrei 1, 14). După Sfântul Proclu al Constantinopolului, numele lui înseamnă "Dumnezeu şi om" şi a fost dăruit de Dumnezeu ca să vestească toate tainele legate de Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Culmea şi împlinirea desăvârşită a acestei misiuni a sa a fost deci acel "Bucură-te" adresat Maicii Domnului şi care a devenit formula de laudă şi de slăvire a tuturor celor care, graţie lui, s-au făcut moştenitori ai Mântuirii şi s-au străduit să urmeze pe pământ chipul vieţii îngereşti.

Chipuri de mame crestine in educatia religioasa

LA MULTI ANI  MAMELOR CRESTINE

Elogiul mamelor crestine  s-a facut de mult, cu fapta si cu cuvantul. Educatia familiala a crestinilor a fost ilustrata cu numeroase figuri de sfinti si de mari slujitori ai Bisericii si ai societatii. Unele mame celebre, cunoscute ca educatoare ideale, sunt numai cateva din multele care au facut din copiii lor oameni: oameni de valoare crestina si sociala.

Ele s-au impus admiratiei si respectului lumii crestine si necrestine. In vremea de incordata lupta religios-morala si culturala, intre Crestinismul biruitor si paganismul elen, in secolul al IV-lea, cand Iulian Apostatul cauta sa discrediteze credinta "galileenilor", s-o faca ridicola si s-o inabuse, cel mai vestit retor al timpului, unul din marile chipuri de pagani prinsi cu toata fiinta lor de traditiile si de gloria elinismului, profesorul Libarius, a rostit aceste cuvinte de admiratie care au ramas inscrise ca un imn in cartea de aur a Crestinismului: "Ce femei admirabile sunt la crestini!" Spunand aceste cuvinte, Libarius se referea la Anthusa, mama Sfantului Ioan Gura de Aur, pe care - fara a o cunoaste - o pretuia foarte mult.

În cele ce urmează vom prezenta figura Sfintei Fecioare Maria drept model al mamei crestine . Mama este femeia care primeşte să fie "binecuvântată" de Dumnezeu şi care apoi dăruieşte şi se dăruieşte. Ea începe cu «Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău» (cf. Lc 1, 38), apoi cuprinde, încălzeşte şi sporeşte viaţa, după aceea o dăruieşte.

Mama este femeia care se oferă lui Dumnezeu şi planurilor Lui; ea este umanitatea consacrată puterii creatoare, "colaboratoarea actului creator". Deplina femeie nu-i decât aceea care este mamă. Aşa cum iubirea este ultimul cuvânt al Legii Noi, la felmaternitatea este ultimul cuvânt al femeii, plinirea şi desăvârşirea ei. Niciodată femeia nu-i atât de aproape de Dumnezeu ca atunci când este mamă; niciodată nu-i rug de iubire, rug al tuturor iubirilor mari şi sacre, ca atunci când este mamă; viaţa însăşi nu se înnoieşte decât atunci când femeia devine mamă. Toate caracterele substanţiale ale femeii se plinesc prin urmare în mamă.

Maternitatea femeii, este de două feluri: trupească şi spirituală. Rolul femeii - maternitatea spirituală, universală - pe pământ este sărăscumpere prin iubire.

Putem sa afirmam ca la temelia cresterii si a pregatirii pentru viata a fiecarui mare crestin a stat si devotamentul unei mame bune; ca fiecare sfant crestin si om insemnat a fost faptura sufleteasca, opera pedagogica a unor asemenea mame. Femei ca cele doua Macrine, bunica si sora Sfantului Vasile cel Mare, Emmilia, mama lui, Nonna, mama Sfantului Grigorie Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, realizeaza si caracterizeaza chipuri desavarsite de educatoare crestine . Bunele mame crestine au fost de regula bune educatoare.

Pedagogia lor venea din credinta si din invatatura lor crestina. Ea nu se baza atat pe manuale si pe lectii de scoala, cat pe invatatura Sfintei Scripturi, aceasta carte a vietii care cuprinde, in principii dumnezeiesti si in sfaturi si experiente de profeti si de apostoli, cea mai inalta stiinta a cresterii oamenilor, aceea care ii face mai buni, mai drepti, curati, sinceri, corecti, oameni de caracter, virtuosi intru totul. "Cresteti pe copii in invatatura si in povata Domnului!"" (Efeseni 6, 4)

Aceasta invatatura si povata au transmis-o si au pilduit-o cu dragoste si grija mamele crestine , a caror credinta si viata morala faceau din ele cei mai buni pedagogi care pot fi - parintii.

Pedagogia lor era lege morala a crestinismului, izvorul acesteia era voia lui Dumnezeu, principiu educativ indiscutabil, neschimbabil, vesnic si fericit, ca Dumnezeu Insusi. Puterea si autoritatea lor erau cea a exemplului personal, a faptei. Sfintii crestini sunt de regula copiii si ucenicii unor mame sfinte, femei pioase si virtuoase, modele de intelepciune, de castitate, de caritate, de bunatate crestina. De cand e lumea, nu se cunosc principii pedagogice valabile in chip teoretic, fara exemplul cel bun al educatorului. Se stie, dimpotriva, ca pilda rea compromite si zadarniceste cele mai bune intentii si ca principiile sigure nu pot sa formeze oameni, fie ele cat de frumoase.

Pedagogia nu se face in abstract, ca un calcul ipotetic sau ca o speculatie metafizica. Ea se face de om pe oameni, se face de la suflet la suflet, cu date si scopuri psihice-morale. Ea se face pentru indreptarea, imbunatatirea, innobilarea omului, si omul nu se indreapta, imbunatateste si innobileaza prin reguli si deziderate, nici prin singura stiinta teoretica a lumii.

Cu o credinta vie, calda si puternica, cu sentimente nobile, cu simt moral superior, femei uneori simple au putut sa-si educe copiii mai bine decat pedagogi cu pregatire stiintifica.

Monica, mama Fericitului Augustin - pe atunci si altele ca ea - au fost crescute de catre sclave credincioase.

Monica nu era o copila fara cusur, dar vigilenta umilei educatoare a indreptat-o cu prestigiul si cu succesul unui pedagog constiincios si consecvent. Cand mama crestina educatoare a avut si cultura, si traditii familiale, si mijloace, copiii ei s-au putut bucura de privilegiul unei bune cresteri complete, in care stiinta lumii se armoniza cu principiile morale ale Crestinismului, si la podoabele spirituale ale Evangheliei se adaugau, adaptandu-se, cele ale intelepciunii omenesti, selectionate dupa criteriul virtutii. Influenta precumpanitoare a mamei au marturisit-o ei insisi.

Femeia crestina s-a distins ca educatoare in toate straturile si epocile, ridicandu-se la inaltimea idealului crestin al vremii, care a putut sa fie mai mult misionar, martiric, ierarhic sau ascetic.

In istoria apostolatului, femeia a jucat un rol important ca agenta a evanghelizarii. Pretioasele colaboratoare ale Sfantului Apostol Pavel sau ale altor misionari au fost dintru inceput active si vrednice purtatoare ale ideilor crestine . De multe ori, femeia s-a convertit inainte de sotul ei, l-a convertit si pe el si pe copiii lor. Cercul misionar obisnuit al femeii era familia, rudenia, societatea ei restransa. Sentimentul ei matern, atat de firesc si de puternic, face din femeie o fiinta devotata mai intai si mai mult copiilor ei. si in epoca apostolica, si mai tarziu, in multe familii copiii s-au crestinat prin mama lor.

Chiar in cazul cand sotul a ramas pagan, sotia crestina a facut din crestinarea si buna-crestere a copiilor - grija ei de capetenie.

In vremea persecutiilor, curajul femeilor crestine  a fost admirabil, atat de mare, incat ar putea sa para uneori neverosimil.

Ceea ce nu se poate vedea decat in cazuri cu totul rare, ca mama sa-si indemne copilul sa moara pentru o idee mare sau pentru un interes superior, general, s-a vazut adesea la crestini: mame care si-au incurajat copiii sa sufere totul si sa moara pentru credinta lor crestina. Sunt cazuri in care indemnul acesta a luat forma unei implorari. Pe cat de mare era durerea si rusinea parintilor pagani cand copiii lor crestini mureau martiri, pe atat de mare dorinta si bucuria celor crestini ca fiii lor sa aiba parte de coroana de martiri cu care intrau in numarul sfintilor. Sfintenia a fost cel mai inalt ideal pedagogic. Frumusetea si dinamismul acestui ideal care face pe om sa-si depaseasca puterile explica de la sine eroismul fara seaman al mamelor crestine.

Cand o faptura slaba, nevarstnica si umila ca Blandina, marturisitoare si martira la Lugdunum in persecutia imparatului filosof Marcu Aureliu (177), intareste pe crestini cu exemplul tariei ei sufletesti sa indure chinurile pana la sfarsit, care era sfarsitul vietii lor, ea facea aceasta, ziceau crestinii, incurajandu-i "ca o mama nobila pe copiii sai" (Eusebiu, Istoria Bis. V, 53). Blandina nu era nici mama, nici nobila, era o copila de cea mai modesta categorie sociala - o sclava -, dar era, in frumusetea atitudinii ei crestine eroice, mare la suflet si vrednica de lauda, ca o "mama nobila". Iata buna mama crestina, socotita cel mai inalt termen de comparatie spre lauda martiriului insusi, care este sfintenia prin excelenta.

Mamele adevarate au fost cu atat mai mari si mai bune educatoare, cu cat au biruit in lupta lor cel mai puternic sentiment si instinct, cel al maternitatii lor, si au avut taria sa doreasca si sa vada moartea crestina a copiilor lor, socotindu-se de doua ori fericite daca puteau sa moara cu ei sau sa lase orfani copii mici, uneori ingerasi de san.

Tanara si nobila Perpetua, nobila in toate privintele, alapta unicu-i prunc cand a fost arestata, judecata si condamnata la moarte impreuna cu alti crestini, intre care sclava Felicitas, in Africa, sub Septimiu Sever (anul 203) Sclava purta inca in pantece o copila, care a vazut lumina zilei - cata lumina putea vedea - in inchisoarea subterana in care erau paziti crestinii. Ca si ea, Eutychia, gravida, infrunta cu curaj martiric judecata si osanda paganilor la Tesalonic, sub Diocletian (304).

Aceste femei nu erau nesimtitoare la durerile si la bucuriile omenesti de mama, ca sa moara cu inima usoara, lasand in urma copiii dragostei si sanului lor. Dimpotriva, Perpetua marturiseste ca a suferit mult de lipsa copilului, pana ce i-a fost adus la inchisoare si a putut sa-l alapteze, iar dupa aceea, cand i s-a adus, bucuria de a-l vedea cu ea o facea atat de fericita, incat zicea ca inchisoarea i se pare un palat si ca se simtea acolo mai bine decat oriunde. Ce putea sa lumineze si sa edifice acolo mai mult, la varsta intelegerii, pe asemenea orfani de martiri, decat frumusetea si eroismul mortii mamei lor?

Agathoniki, la Pergam, in persecutia lui Deciu (250), insufletita de curajul episcopului Carpus si al diaconului Papylus, se declara si ea crestina, gata sa moara cu ei. "Ai mila de copiii tai!" - striga multimea si proconsulul judecator. "Copiii mei? Sa aiba Dumnezeu grija de ei!" - raspunde mama crestina, care moare martira spre cinstea si pilduirea lor. Crispina, patriciana, sotie si mama, moare de asemenea cu mare curaj, intru edificarea copiilor ei, sub Diocletian (in Numidia, 304)

Amenintata cu torturi ca sa apostazieze, ea raspunde: "Orice s-ar intampla, prefer sa sufar mai de graba pentru credinta pe care o tin!" si Crispina a staruit in credinta ei pana la sfarsit, binecuvantand pe Dumnezeu si multumindu-I pentru moartea ei martirica.

Alte crestine  urmeaza in martiriu pe sotii sau pe copiii lor.

Quartillosa, desi putea sa ramana libera dupa moartea sotului si a fiului ei, prefera inchisoarea si moartea, impreuna cu alti crestini, la Cartagina, sub Valerian (259) "Incomparabila mama" a diaconului martir Flavianus, "o femeie care avea credinta patriarhilor", a avut taria sufleteasca de a-si insoti in tot timpul judecarii, torturarii si mortii pe fiul condamnat, cu dorinta de a-l vedea murind martir pentru Hristos. Prietenii lui si multimea cereau gratierea lui. Vrednica "fiica a lui Avraam", care era mama lui, dorea dimpotriva, sa-l vada martir.

"O, mama credincioasa si devotata lui Dumnezeu! O, mama vrednica de a fi socotita printre modelele trecutului! O, mama admirabila, ca mama Macabeilor! Ce importanta are numarul copiilor? N-a jertfit si ea toata iubirea ei Domnului, oferindu-l pe fiul sau unic?" Cu asemenea cuvinte lauda autorul actului martiric pe aceasta mama crestina cu suflet de erou. Cata deosebire intre tatal pagan al Perpetuei, care se repede asupra fiicei arestate ca sa-i scoata ochii si care incearca prin alte mijloace inca s-o abata de pe drumul martiriului, socotindu-l rusinos pentru casa lui, si "incomparabila mama" cu nume necunoscut a diaconului Flavianus, "a carei dorinta era de a vedea pe fiul ei murind" si pe care "intarzierea mortii o cufunda intr-o durere glorioasa" (Martiriul lui MONTANUS SI LUCIUS)

Maria, mama martirului Marianus, e fericita de moartea fiului ei, fericita si ea, ca mama Macabeilor, de fericirea fiului ei mantuit prin martiriu si mandra de a fi avut un asemenea fiu. Imbratisand trupul lui, ea imbratisa "gloria" propriului sau trup si, in dragostea-i plina de credinta, ea saruta ranile capului lui. "O, tu, pe drept numita Maria, fericita si ea avand un asemenea fiu, si ea avand un asemenea nume! Nu merita ea oare cinstea unui nume ca acesta, o mama acoperita de glorie de catre copilul trupului ei?"- asa graieste lauda ei in actul martiric al lui Marianus si Iacob de la Lambesis (Numidia, 259)

Pe marturisitori ii indemnau adesea rudele, prietenii, multimea sau chiar magistratul judecator sa savarseasca de forma actul de cult pagan cerut, ca sa-si scape viata. Copiii celui condamnat au rugat uneori pe tatal lor sa faca aceasta pentru ei, dar mama lor nu. Pe episcopul Irineu de la Sirmium (304) il implora copiii lui, rude, prieteni, femei, sa apostazieze, dar sotia lui nu face aceasta. Pe episcopul Fileas de Tmuis (306) il roaga de asemenea toti sa cedeze si incearca sa-l miste cu durerea sotiei si a copiilor lui, dar vrednica-i tovarasa crestina nu-i cere aceasta. Mama lui Origen, pe care moartea lui Leonida o lasa vaduva cu sapte copii minori (Alexandria, 202), suporta eroic povara vaduviei ei grele, vrednica de sotul ei martir. Fiul ei mai mare, Origen, voia sa moara si el cu tatal, la saptesprezece ani. Fericiti copiii cu asemenea parinti martiri si sfinti, educatori prin viata si prin moartea lor de crestini!

La marea scoala a martiriului s-au format mamele si educatoarele primelor secole crestine . Familiile pastrau sfintele amintiri ale muceniciei, si martirul nu era doar un chip de erou, el era impodobit cu toate virtutile si harurile, model de pietate, de dragoste, de bunatate, de omenie, de curatie, de rabdare, de spirit de sacrificiu: tipul crestinului desavarsit. Citirea actelor martirice la cult faceau din pilda lui o mare lectie de credinta crestina pentru toti. Aceasta pedagogie pe exemple de sfinti martiri, pe virtuti evanghelice, pe jertfe de sange, a fost cea mai reusita care se poate inchipui.

Este usor de inteles de ce secolul biruintei  crestine , al patrulea, a dat Bisericii atat de multi oameni mari. In urma lor aveau generatii de marturisitori, aveau unii stramosi inscrisi in calendar. Familia capata un titlu de noblete crestina, care era cel mai mare bun al ei. Cu sfintenie se pastra amintirea stimulanta si traditia eroica a martirilor, si femeile erau cele mai sensibile la cinstea aceasta, ele, Vestalele casei crestine .

Nu este o intamplare ca in familia Sfantului Vasile cel Mare, care a dat Bisericii mai multi sfinti, femeile tin un loc de seama. Bunica Macrina suferise impreuna cu ai sai sapte ani de pribegie prin paduri, in vremea persecutiilor lui Diocletian, Galeriu si Maximian Daia. Batrana cunoscuse si ascultase pe Sfantul Grigorie Taumaturgul, ale carui invataturi o impresionasera mult si i se tiparisera in minte. Sfantul Vasile marturiseste ca amintirile si povestirile ei au lasat asupra lui o impresie nestearsa. Ea a fost astfel primul lui pedagog crestin. Emmilia, mama Sfantului Vasile, era fiica unui martir. Macrina, sora lui, o fiinta virtuoasa si inteleapta, a avut un rol foarte insemnat in viata si cariera lui. Dupa terminarea stralucitelor studii, tanarul Vasile era ispitit de succesul si de gloria retoricii. Orasele se intreceau sa-l atraga ca profesor, increzator in stiinta si in talentul sau, care-i creau faima, Vasile dispretuia toate demnitatile. Nu era inca din smerenie, era mai degraba din mandrie. Sora Macrina observase aceasta si voia sa-l sustraga lumii pentru a-l castiga Bisericii. Cu sfaturile si cu staruinta ei, ea reusi sa-l convinga de vanitatea gloriei lumesti. Biserica si fratele avura norocul s-o asculte. Cu aceasta, preocuparile invatatului si talentatului profesor de retorica se indreptara toate spre Biserica si spre monahism. Influenta acestor femei sfinte - bunica, mama si sora - a fost fara indoiala hotaratoare pentru formarea si orientarea vietii sufletesti a lui Vasile cel Mare, unul din cei mai straluciti ierarhi ai Bisericii.

Familia intreaga era un focar de credinta si un camin al virtutii. Copiii - zece la numar - se intreceau in fapte bune. Pe unul din frati, Petru, Macrina l-a adoptat si l-a instruit cu ajutorul Sfintei Scripturi si ai cunostintelor ei religioase. Avand durerea sa-si piarda logodnicul, ea s-a devotat cresterii copiilor, - era cea mai mare intre cele cinci fete - ajutand pe mama sa, ramasa vaduva dupa moartea timpurie a sotului. Dupa ce copiii s-au marit, ea s-a retras impreuna cu mama si cu un numar de servitoare pe una din proprietatile familiei, unde infiintara o manastire, la care au venit apoi si alte femei din familiile bune din Pont si din Capadocia.

Prezenta acestor femei in familia si in educatia Sfantului Vasile a fost o mare binecuvantare pentru Biserica si pentru societate. Ele au fost excelente educatoare ale copiilor si fratilor, dintre care trei au ajuns episcopi: Vasile al Cezareei Capadociei, Grigore al Nisei si Petru al Sebastiei. Altul, Naucrat, dupa unele succese in retorica, se retrase tanar din lume ca sa infiinteze si sa intretina un azil de batrani. Filantropia era una din marile virtuti ale acestei familii bogate si distinse. Au exercitat-o bunicii, parintii si copiii, dintre care Sfantul Vasile a fost, ca episcop, creatorul acelei mari institutii a caritatii care s-a numit Vasiliada. In asemenea familii si cu asemenea femei, fiecare este o mare educatoare crestina si fiecare copil o podoaba a casei si a societatii.

Nu mult departe si in acelasi timp, virtutile familiale infloresc si rodesc credinta si fapte in casa episcopului Grigore de Nazianz tatal, unde stralucesc de asemenea calitatile unei femei sfinte. Nona, sotia lui, fiica si nepoata de crestin, a convertit la crestinism si a influentat mult pe sotul ei, care ajunge apoi episcop. Copiii lor tarzii sunt: Grigore Teologul, Chesarie si Gorgonia, educati crestineste in casa. Casa parinteasca era cea mai buna scoala si mama cel mai bun educator, scolile timpului erau de altfel institute de cultura formala: ele dadeau cultura elementara generala si pregateau pentru cateva cariere, mai ales pentru cea retorica, fireste, pe baieti. Fetele se instruiau in casa. Bogatia si adancimea acestei instruiri familiale se poate masura pe femei ca aceste provinciale. Intre cuvantarile lui Grigorie Teologul este una care imortalizeaza figura surorii sale Gorgonia, virtuoasa sotie si mama crestina.

Alaturi de aceste capadociene, stau chipul si pilda luminoasa a acelei mari mame din Antiohia, numai dragoste si grija pentru copilul ei, Ioan Gura de Aur, Anthusa, in persoana careia Libarius a laudat toate femeile crestine. Vaduva la douazeci de ani, s-a devotat intreaga cresterii copilului, din care a facut un mare model de virtute crestina pentru toate timpurile. Pe calitatile lui sufletesti a intemeiat celebrul lui profesor pagan elogiul femeilor crestine. Rolul Anthusei in formarea marelui om si sfant ierarh este primordial si mult mai mare decat al oricarui profesor.

Daca geniul oratoric al lui Ioan Gura de Aur se formase si se alimenta din stiinta ilustrului Libarius, fondul sufletesc al vorbirii, care-l face pe marele predicator atat de bogat, de cald si de bun, curat, iubit si admirat, venea din fiinta Anthusei si din pedagogia ei crestina, din invatatura si din povata Domnului. Cand o mama isi iubeste si isi creste copilul ca o crestina, cu simtul raspunderii pentru viata si pentru mantuirea lui, urmarind sa faca din el nu doar un om de cariera lumeasca obisnuita, ci un om intreg, mare la suflet, inzestrat cu calitati morale, bine-placut lui Dumnezeu, ea gaseste puterea si mijlocul de a revarsa inima sa in inima lui, de a trece gandurile, sentimentele, dorintele sale in ale copilului, de a-l indruma pe calea binelui si a virtutilor.

Un copil este, fireste, un mister, o enigma psihologica. El poate sa contrazica si sa dezamageasca cele mai bune nadejdi, poate sa reziste celor mai staruitoare indemnuri parintesti. Sunt totusi rare cazurile in care afectiunea parinteasca bine intentionata si manifestata, inima mare, calda a unei mame constiente de sfanta ei misiune si raspundere de educatoare, care are sa dea socoteala lui Dumnezeu de mladita trupului si sufletului ei, sa nu reuseasca a face din copil un om, daca urmareste aceasta ca pe cea mai mare dorinta a vietii ei, ca pe o problema a justitiei ei de mama inaintea societatii, a Bisericii si a lui Dumnezeu, ca pe problema propriei mantuiri.

Parintii sunt colaboratori cu Dumnezeu la opera creatiei neamului omenesc, sunt auxiliarii Lui. Ei trebuie sa-si faca din copii oameni dupa voia lui Dumnezeu, oameni ai lui Dumnezeu. In misiunea de procreatori si de educatori, parintii se pot mantui sau pierde prin copiii lor, pentru copiii lor, dupa grija si ravna cu care se ostenesc pentru mantuirea lor, calauzindu-i si pregatindu-i nu numai pentru bunastare si cinste in lume, ci si pentru imparatia lui Dumnezeu. Se intampla uneori ca parintii sa nu poata abate pe copii de pe o cale gresita, dar cei care si-au facut totusi datoria lor de parinte, intreaga, au cel putin usurarea de a fi implinit-o.

Iata, in galeria marilor mame educatoare, chipul mult zbuciumatei Monica. Sotie de pagan convertit tarziu, dorea impreuna cu el sa pregateasca pe fiul lor mai mare pentru o cariera stralucita. Baiatul avea in adevar calitati intelectuale exceptionale, si dorinta fericitilor lui parinti de a-l vedea mare retor devenea cu atat mai mult o ambitie. Trimis la studii in mai multe orase, foarte tanarul Augustin aluneca usor spre placerile simturilor. La optsprezece ani era tata nelegitim, si legaturile lui cu o femeie, apoi cu alta, au durat multi ani. Pentru religia mamei lui, crestina zeloasa, el avea inca dispret. Ratacirile se imperecheaza. De la pacat ajunge la erezie, devine maniheu, dusman al Bisericii in care trebuia sa se mantuiasca. Staruie in ambele caderi, trupeasca si sufleteasca, spre marea durere si neliniste a mamei, consumata zi si noapte de grija pierderii lui.

Saisprezece ani a durat aceasta tortura a Monicai (371-387) Viata ei era numai lacrimi, rugaciuni si rugaminti pentru Augustin, la Dumnezeu, pe langa Augustin insusi si pe langa oricine credea ca poate s-o ajute ca sa-l indrepte si redobandeasca. Fiul cel ratacit a marturisit mai tarziu ca Monica plangea pentru caderea lui in erezie mai mult decat plang mamele pentru moartea copiilor lor. "Este imposibil sa se piarda fiul atator lacrimi!" - a mangaiat-o, in neputinta de a face mai mult, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului, rugat sa o ajute ca sa-l mantuiasca, si l-a mantuit.

In rugaciuni si lacrimi, sfanta mama si-a cautat si urmarit cu pasii si cu inima pe fiul ratacit, la Cartagina, la Roma, la Mediolanum, unde il purtau studiile, cariera si placerile lui. Inima ei duioasa de mama a biruit si a cucerit in cele din urma inima lui invartosata de tanar emancipat. Crestinatatea castiga prin aceasta pe unul din cei mai mari, pe cel mai mare teolog in Apus si parinte bisericesc, pe episcopul de Hippo Regius (+430), o minte si un suflet de om mare, cum prea putine au fost pana acum.

O mama care a trebuit sa colinde lumea in cautarea fiului risipitor - ar fi facut oare un tata aceasta? - nu putea sa moara acasa, unde dorise si randuise loc de veci alaturi de sotul ei. Ea a adormit pe drumul de intoarcere, la Osia, insotindu-si spre Africa pe fiul renascut, cu singura rugaminte de a o pomeni la altar, inaintea Domnului, impreuna cu celalalt fiu al ei.

Mantuind pe Augustin, Monica mantui pe toti cei care au fost apoi mantuiti de el. El se nastea a doua oara din lacrimile si rugaciunile mamei, se nastea din inima ei pentru vesnicie, cum zice el, dupa ce se nascuse mai intai din trupul sau pentru viata aceasta. La cei cincizeci si sase de ani ai mamei, Augustin avea treizeci si trei. Cate mame n-ar fi pierdut pana la aceasta varsta nadejdea de a intoarce la calea cea buna un fiu de doua ori ratacit? Pedagogia crestina a Monicai, pedagogia credintei, a dragostei, a nadejdii si a rabdarii a biruit natura tare, dura, a biruit lumea din afara prin inima ei de mama crestina. Durerea si bucuria ei pentru Augustin este o mare experienta pedagogica, cum nu se cunoaste niciuna dincolo de domeniul Bisericii.

S-ar putea crede ca asemenea mame crestine , cunoscute ca mari educatoare, au produs numai secole de eroism si de aur ale Bisericii, daca la sirul lor nu s-ar putea adauga multe altele, din toate timpurile. Ne multumim sa evocam doar chipul unei crestine  bizantine medievale, vrednica de a sta alaturi de marile mame crestine  .

Teodota, mama lui Mihail Psellos (sec. X), nu a putut sa faca din fiul ei un sfant, ca celelalte. Mediul si vremea erau mai putin proprii pentru a ridica la cinstea sacra pe un inalt demnitar imperial, prins in vartejul evenimentelor politice. Dar Teodota a avut totusi mari dorinte si calitati de mama. Sotia unui om de neam bun, bine crescuta, era inteligenta, grijulie, energica, cu tact si cu mult bun simt. Era pioasa si buna cu toti saracii, ii primea, le spala picioarele, ii servea la masa ca pe niste domni mari. Traia rugandu-se si dorind sa-si termine viata la manastire.

Cel mai mare dintre meritele ei a fost acela de a se fi ocupat de cresterea copiilor ca de o datorie sfanta. Model al tuturor virtutilor pentru copiii ei, o lege vie a casei, era respectata si admirata de ai sai in chip neobisnuit. Era in adevar o mama incomparabila pentru cele doua fiice si pentru fiul ei. Dorinta ei de a-l face om insemnat, grija ei pentru instruirea lui, mult-putinul ajutor ce-i putea da la pregatirea lectiilor si mai ales rugaciunile si lacrimile ei de ceasuri intregi pentru fiul ei adorat au facut din el cel mai mare invatat al secolului. Sora lui mai mare aminteste virtutile tinerei Macrina; ea ajuta pe mama devotata la cresterea copilului minunat, pe care-l dorea bun si intelept.

Marele invatat care a ajuns Mihail Psellos, comparat de istorici pentru stiinta sa cu patriarhul Fotie, cu Albert cel Mare, cu Roger Bacon si cu Voltaire, a fost in aceasta privinta mai mult rezultatul nazuintelor mamei sale, al afectiunii, grijii si ambitiei ei nobile de a-l vedea progresand in stiinta. Teodota nu dorea numai sa creasca un om insemnat, ea voia totodata ca el sa mearga pe calea Domnului. Viata ei a fost dominata pana la sfarsit de doua sentimente: iubirea de copii si iubirea de Dumnezeu. Teodota a ilustrat, in ultimii ei ani, viata unei manastiri, aproape de mormantul fiicei ei mai mari. Acolo s-a sfarsit in sfintenie, consumata de grijile de sotie si mama, cu multumirea de a fi indrumat spre manastire si pe sot, si pe fiu. Nazuind pentru Mihail Psellos la stiinta multa si la ranguri inalte, Teodota ar fi dovedit ambitie materna obisnuita. Nobila mama a dorit pentru el ceva mai mult viata imbunatatita a manastirii, ca pe o culme inflorita a virtutilor crestine. Fiului cazut in genunchi in fata ei in Biserica, in ziua tunderii ei in monahism, mama ii dorea cu glasu-i dulce: "Fie ca sa ai si tu parte intr-o zi, fiul meu, de toate aceste bunuri!" Era ultima ei dorinta. Mama muri apoi curand, si fiul nu a avut mai mare durere decat pe aceea de a fi venit prea tarziu pentru a primi sarutul ei cel din urma. Daca Psellos nu are infatisarea sfanta a unui Ioan Gura de Aur sau Augustin, dragostea, respectul lui pentru o mama atat de buna il cinstesc ca o virtute.

Asemenea chipuri de mame dovedesc indeajuns valoarea educativa a Crestinismului. Ele au facut cu mult mai mult decat sa-si fi crescut copiii bine, dupa ideile si practica timpului, mai mult decat a-i fi iubit, trimis la invatatura, ridicat in posturi inalte: ele au format mai ales sufletul copiilor lor, partea cea dinauntru a omului, pe cea care face valoarea lui de om.

Oricare ar fi conceptia noastra despre lume, valorile cele mai inalte, cele care fac pretul omului, sunt cele sufletesti, morale. Pe acestea le alege, le formeaza si le cultiva educatorul crestin. Metodele lui nu sunt elaborate de biblioteca, ele sunt scoase din principiile religios-morale ale Crestinismului. Educatorul crestin vede in om chipul si asemanarea lui Dumnezeu. El nu dreseaza un animal, ci modeleaza o fiinta spirituala; el vrea sa readuca pe omul cazut, slab, ispitit, la ceea ce trebuie sa fie: la chipul si la asemanarea lui Dumnezeu. Ce ideal pedagogic poate fi mai inalt si mai eficient decat acesta, de a indrepta si a ajuta firea omeneasca sa nazuiasca spre desavarsirea pilduita de Tatal nostru Cel din ceruri?

Asa si-au educat sfintele mame - amintite mai sus - copiii. Drept orice principiu si metoda pedagogica pentru misiunea lor de educatoare, in necunostinta noi de stiinta lor pedagogica, ne multumim a identifica in Sfanta Scriptura, in vietile Sfintilor si in pilda lor insisi, tratatele artei lor de educatoare de sfinti. "Ce femei admirabile sunt la crestini!""

Prof. Teodor M. Popescu

Bunavestire (25 martie)

Cu binecuvântarea şi purtarea de grijă cea mult milostivă şi adânc iubitoare a lui Dumnezeu, în fiecare an, la data de 25 martie, totdeauna în perioada binecuvântată a Sfântului şi Marelui Post al Paştilor, sărbătorim cu profundă şi cucernică evlavie creştină Praznicul Buneivestiri – eveniment şi moment ce constituie începutul răscumpărării, iertării şi mântuirii noastre în Iisus Hristos – Fiul Tatălui, Domnul, Stăpânul şi Mântuitorul sufletelor şi trupurilor noastre – cele afectate de mulţimea păcatelor şi a patimilor, ce ne copleşesc şi stăpânesc în tot ceasul şi în tot locul, pe acest pământ.
   Spre deosebire de ceilalţi evanghelişti, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca îşi începe relatarea Evangheliei nu cu Naşterea sau Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, ci cu două evenimente premergătoare acestora: vestirea naşterii Sfântul Ioan Botezătorul şi Bunavestire. Evenimentele acestea, relatate doar de Sfântul Evanghelist Luca, sunt de cea mai mare importanţă, deoarece ne ajută să înţelegem mai bine atât planul lui Dumnezeu de a mântui lumea, cât şi modul împlinirii acestei lucrări. Momentului Buneivestiri în special i se acordă în Biserica noastră o atenţie deosebită, el fiind aşezat chiar în rândul celor mai de seamă praznice bisericeşti.

Naşterea aceasta fără de tată din mamă a Fiului Celui Preaînalt, Iisus Hristos, inaugurează Împărăţia cea veşnică, care fusese făgăduită prin prooroci. Uimită peste măsură de cele ce auzea de la înger, Fecioara rosteşte: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?“ (v. 34). Cuvântul apărea de neînţeles pentru Fecioara Maria. Totuşi ea nu-l respinge, nici nu se îndoieşte de cele vestite ei de Domnul. Fiind iubitoare de feciorie şi ştiind că nu era căsătorită, ci numai logodită, ea simte nevoia să-i fie lămurită taina de către arhanghel: „Şi răspunzând îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema… căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă“ (v. 35 şi 37). „Vedem de aici că actul întrupării Fiului lui Dumnezeu se face prin participarea Sfintei Treimi. Puterea Celui Preaînalt indică prezenţa Tatălui, iar umbrirea Sfintei Fecioare este lucrarea Sfântului Duh, care este de viaţă făcătorul, şi care încă de la Creaţie aduce ordinea ce dă curs normal vieţii. Iar Sfântul care se va naşte din ea este Fiul lui Dumnezeu (sau Dumnezeu Fiul), care va împăca cerul cu pământul, aducând, sau restabilind armonia şi ordinea de la începutul creaţiei… Aflând că este vorba de o împlinire a voii lui Dumnezeu, la care nimic nu este cu neputinţă, Fecioara primeşte taina printr-un cuvânt de totală dăruire: fie mie după cuvântul tău“. Acest cuvânt: fie, al Sfintei Fecioare Maria are o importanţă covârşitoare. El exprimă acordul omului cu voinţa lui Dumnezeu într-un moment crucial din istoria mântuirii şi răscumpără de fapt pe acel fie rostit de cea dintâi femeie, Eva, atunci când a consimţit să împlinească voia diavolului. Prin aceasta se deschide acum calea reîntoarcerii noastre către Dumnezeu.

   Cu toate că relatarea evanghelică a minunii se încheie practic cu aceste cuvinte de acceptare din partea Sfintei Fecioare Maria, este foarte interesant şi dialogul prezentat în continuare, între aceasta şi rudenia sa Elisabeta, devenită şi ea mamă a Înaintemergătorului. Grăbind parcă să vadă cele vestite ei de înger: „Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă“ (v. 36), dar şi pentru a o ajuta la naştere, Sfânta Fecioara Maria străbate drumul din Galileea până în Iudeea spre a se întâlni cu rudenia ei. Intrând în casa preotului Zaharia, ea salută pe Elisabeta. La auzul închinării Mariei, Elisabeta se umple de Duhul Sfânt: pruncul îi saltă în pântece, bucurându-se de apropierea Mântuitorului zămislit, iar ea strigă cu glas mare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, să vină la mine maica Domnului meu? Că iată, de cum a ajuns glasul închinării tale în urechile mele, săltat-a pruncul de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor plini cele spuse ei de la Domnul“ (v. 42-45).

Răspunsul Mariei arată că ea a înţeles şi şi-a asumat rolul pe care Dumnezeu i-l rezervase. Dă acum glas unei sfinte bucurii în care ne cooptează şi pe noi, cei care credem celor plinite prin ea: „Şi a zis Maria: Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale; că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile; că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic — şi sfânt este numele Lui — şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El“ (v. 46-50). Explicând şi comentând referatul scripturistic al Buneivestiri, reţinem trei lucruri principale:

   - Vestea cea bună, mesajul adresat Fecioarei de către înger: „…Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei lua în pântece şi vei zămisli şi vei naşte fiu…“

   - Înfăptuirea acestuia prin lucrarea lui Dumnezeu: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema…“, cuvinte ce constituie împlinirea profeţiei lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel“ (7, 14).

   - Cinstirea de care se bucură Fecioara Maria. Ca mijlocitoare a mântuirii neamului omenesc, Biserica o invocă în slujbele ei numind-o: „…Preasfânta, Curata, Preabinceuvântata, Mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Purureafecioara Maria…“. Ea a spus mai dinainte cinstea pe care i-o vor arăta oamenii: „…că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…“.

   Dincolo de supracinstirea ce i se cuvine datorită lucrării mai presus de fire ce s-a săvârşit prin ea, trebuie să evidenţiem şi aceea că Fecioara Maria a fost o persoană cu totul deosebită între semenii săi, care prin alesele ei calităţi a fost socotită vrednică de un har ca acela de a da trup Fiului lui Dumnezeu. Gândind la marea taină care s-a lucrat prin Fecioară şi la frumuseţea sufletului ei, Sfântul Grigorie Palama rosteşte următoarele cuvinte de laudă: „Fiindcă nici unul dintre oameni nu s-a aflat primitor de Dumnezeu cum trebuia, la urmă de tot a făcut pe Pururea Fecioara Maria ca pe un palat împărătesc… A fost aşezată între Dumnezeu şi oameni şi L-a făcut pe Dumnezeu Fiul oamenilor, iar pe oameni fiii lui Dumnezeu… Astfel, toate darurile câte erau răspândite în toţi sfinţii din veacuri, toate vredniciile câte le-au primit toţi prietenii lui Dumnezeu la un loc, atât oamenii cât şi îngerii, toate acestea le-a adunat Fecioara în sine şi singură le avea pe toate“.

   Aşadar, atât zămislirea, cât şi Naşterea care a urmat, ne spun Evangheliile că s-au întâmplat „la plinirea vremii“: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere…“ (Gal. 4, 4-5). Aşa cum a fost Zămislirea, aşa a fost şi Naşterea, adică mai presus de fire, căci născându-L pe Fiul lui Dumnezeu, fecioria Maicii Domnului a rămas nestricată. Ea rămâne pururea fecioară, fiind singura dintre femei care a unit în sine fecioria şi naşterea.

   Aşezate în calendarul bisericesc la distanţă de exact nouă luni una de cealaltă, cele două mari praznice nu pot fi gândite separat. Cea de a doua este urmarea firească a celei dintâi, ele constituind fiecare în felul său începutul mântuirii noastre. Vorbind despre Sărbătoarea Buneivestiri, nu putem să nu amintim troparul sărbătorii, care exprimă foarte bine acest adevăr, arătând însă şi elementele ce-i sunt specifice: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi descoperirea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu Se face fiul Fecioarei şi Gavriil darul acesta îl vesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu el, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, Cea plină de har, Domnul este cu tine“.

   Icoana Buneivestiri are un loc de cinste în bisericile ortodoxe, ea aflându-se pe uşile împărăteşti ale Sf. Altar, semn că Maica Domnului este cea care deschide nouă uşa Raiului. De o parte este reprezentată Fecioara, plecându-se smerit voii lui Dumnezeu, iar de cealaltă, Arhanghelul Gavriil — având în mână o floare de crin, simbolul curăţei Maicii Domnului — se închină înaintea celei pline de har rostind cuvintele ce dezleagă taina mântuirii. O rază de lumină coboară asupra Sfintei Fecioare, semnul umbririi Duhului Sfânt. Tradiţia iconografică reţine şi alte variante ale icoanei, inspirate şi de unele scrieri apocrife. Spre exemplu, aceea în care Gavriil vine spre fecioară având toiagul (semnul autorităţii) în mâna stângă, iar cu dreapta o binecuvântează, zicându-i: „Bucură-te!“ Fecioara, aşezată pe scaun, poartă o îmbrăcăminte purpurie, simbolul autorităţii regale, cu cele trei stele pe ea (simbolul fecioriei). Maria pare surprinsă, în timp ce lucra la perdeaua ce separă Sfânta de Sfânta Sfintelor din Templu, care s-a deşirat în Vinerea Patimilor. Aceiaşi rază de lumină venind de sus în direcţia Mariei, este prezentă şi în această variantă.[4]

   Dintre multele şi alesele alcătuiri liturgice închinate Maicii Domnului, Acatistul Buneivestiri este una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite de către credincioşi. Asemenea icoanei prin culori, şi el preamăreşte minunea şi pe Fecioara prin cuvânt:

„Bucură-te, cea prin care răsare bucuria, Bucură-te, cea prin care piere blestemul,

Bucură.te, Mireasă, Pururi Fecioară!”

Sfantul Cuvios Zaharia(24 martie)

Sfantul Zaharia a fost fiul lui Carion egipteanul. El si-a lasat copii si nevasta si s-a facut monah. Desi Zaharia era mai tanar decat cei mai multi frati de la Schit, el era plin de darurile Duhului Sfant, mai mult decat cei mai varstnici. El isi simtea intreaga fiinta inflacarata de dragostea Harului lui Dumnezeu. L-a intrebat Sfantul Macarie: "Cine este adevarat monah?" Sfantul Zaharia a raspuns: "Acela care se lupta zilnic sa implineasca Poruncile Dumnezeiesti." L-a intrebat Avva Moise: "Ce inseamna sa fii monah?" iar Sfantul Zaharia a raspuns, scotandu-si camilafca si calcand-o in picioare: "Aceasta inseamna sa fii monah. Nimeni nu poate fi monah care nu se lasa zdrobit ca aceasta camilafca." El a fost un mare luminator al pustiei egiptene, care a trecut la cele vesnice de tanar.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfantului Artemon, episcopul Seleuciei din Pisidia;
- Sfantului Mucenic Artemon, preot din Laodiceea;
- Sfantului Cuvios Zaharia din Sketis (Egipt);
- Sfintilor opt mucenici din Cezareea Palestinei;
- Sfantului Cuvios Martin Tebeul;
- Sfantului Sfintitului Mucenic Partenie, patriarhul Constantinopolului.

Maine, 25 martie, serbam Buna Vestire (dezlegare la peste).

Calendar Ortodox