Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum - Duminica a 7-a dupa Rusalii (31 iulie)

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in sfanta biserica a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum a binevoit Domnul, Mantuitorul Hristos, in Duhul Sfant, impartasindu-se pe El noua pentru ca viata Lui sa fie viata noastra, ne-a impartasit intai din cuvantul lui Dumnezeu si apoi din trupul si sangele Lui. Asa si noi ne impartasim intai din cuvantul dumnezeiestii Evanghelii si apoi, fara indoiala cei care randuieste Domnul sa fie vrednici, se impartasesc si din trupul si din sangele Lui. Deci acum ne impartasim din cuvantul Lui dumnezeiesc si asa sa-l primim, cum zice dumnezeiescul apostol Petru: “Sa primeasca omul cuvantul din Dumnezeu- Cuvantul pentru ca si voi, cuvintele voastre pe care le rostiti, sa fie ca din cuvantul lui Dumnezeu”.

Atunci, iubitilor, in vremea aceea aflandu-se Mantuitorul in Capernaum si vestindu-se in tot tinutul acela prezenta Lui, doi orbi se tineau dupa El strigand: “Miluieste-ne, fiul lui David, miluieste-ne pe noi”. Trebuie stiut - Mesia - era un cuvant care il numea pe Mantuitorul, caci evreii stiau ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu, Hristosul, se va intrupa si naste din semintia lui David, psalmistul, profetul si imparatul David. De aceea cand vom auzi totdeauna in evanghelie cuvant, sa stim si sa cunoastem ca si aceasta chemare se adresa lui Iisus Hristos contemplat, vazut, inteles ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu.

Si a intrat Iisus in casa, dar iata orbii s-au tinut dupa El, au intrat si ei imediat dupa Dansul, iar Iisus i-a intrebat, asa cum ne-ar intreba pe noi, atunci ca si astazi – El care este etern: “Credeti ca Eu va pot salva, va pot da vedere? ca pot raspunde feluritelor voastre dureri, cautari, izbavindu-va de un chin care va stapaneste, credeti?” Zis-au Lui orbii: “Da, Doamne.” Erau ei total orbi? Inlauntru, duhovniceste nu erau orbi, ei vedeau (ca dovada ca L-au numit pe Iisus, Fiul lui David) si atunci cu acea credinta launtrica au raspuns: “ Da, Doamne.” Acea credinta adanc vazatoare.

Si atunci Iisus s-a atins de ochii lor zicand, sa retinem cuvantul: “Dupa credinta voastra fie voua” si li s-au deschis ochii, dupa creinta lor. Astfel la harul Lui a raspuns creinta lor si in aceasta unire s-a nascut in ei lumina. Sa nu uitam nici o clipa acest har. Asa se naste lumina, in aceasta unire, asa se naste viata.

Dar Iisus le-a poruncit cu asprime zicand: “Vedeti nimeni sa nu stie!”. Uneori insa ii trimitea Iisus, ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci, vindecatul l-a rugat pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa Dansul, dar Iisus stiti ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”.

Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propovaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbi le spune cu asprime: “nimeni sa nu stie”.

Uneori insa ii trimitea Iisus ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci l-a rugat vindecatul pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa dansul, dar Iisus, stiti, ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”. Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propavaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbile spune cu asprime: “Nimeni sa nu stie”.

Pentru fiecare moment era o taina si un rost al cuvantului dumnezeiesc pentru ca fiecare, si suflet si loc si timp si moment, isi au o originalitate a lor. Nu staruim acum asupra acestui fapt . Zice Sfanta Evanghelie mai departe: iesind orbii, fostii orbi, caci acum vedeau. Cand s-au deschis ochii lor pe cine au vazut intaia oara? S-au deschis ochii la fata lui Hristos si asa cum L-au vazut nu puteau sa taca, impartasindu-se ei lumina din lumina.

O Doamne, ce fericiti! Dar sa nu credem ca pe noi ne lasa mai putin fericiti, trebuie doar sa avem credinta, sa credem. Si au vestit in tot tinul acela. Nu ni se spune ca i-ar fi pedepsit Dumnezeu pentru aceasta. Iarasi se deschide o taina. Una le spune orbilor Hristos, alta fac ei. Dar ei nu au facut-o impotriva luminii lui Dumnezeu. Au marturisit impartasirea luminii, pentru ca au vrut sa o cumoasca si altii. Sa impartaseasca lumina din lumina lui Hristos. Si plecand ei iata au adus un nou mut, dar se mai adauga ceva: avea demon; la orbi nu se mentioneaza insa la mut Evanghelia spune ca avea demon, adica duhul cel rau. Demonul i-a amutit graiul. Si deodata, vedeti, cuvintele Evangheliei se implinesc, fostii orbi graiesc pregatind pe mut. Fostii orbi strigau infruntand pe demon, rusinau pe demon.

Acesta este talcul, cred, ca pe de o parte Mantuitorul din smerenie le spune sa taca, pentru ca sa vina un mut si ei insisi sa rusineze pe demon care facea sa-l amuteasca, iar Mantuitorul scoate demonul si mutul graieste preamarind pe Dumnezeu si muultimile se minunau si graiau: “Niciodata nu s-au aratat in Israel asemenea fapte minunate”. Fariseii insa sarmanii neintelegand ziceau: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”.

Pacatul cel mare este impotriva Duhului Sfant, cum il numeste Mantuitorul, adica a nu simti, a nu vedea cu ochii duhului puterea Duhului Sfant pentru care psalmistul se ruga: “Duhul Sfant nu-l lua de la mine, Doamne”, oricat de decazut am ajuns, dar nu-l lua de la mine, pentru ca numai in Duhul Sfant pot sa vad, pot sa cred, pot sa ma rog, pot sa fiu ceeea ce Tu m-ai zidit, sa fiu chip al Tau.

Sarmanii!”cu demonul demonilor...”, asa cum dintre noi suntem multi care cand vedem ceva bun la un semen al nostru nu vedem binele, vedem tot raul. “Este o mare durere sa nu vezi binele in tine”, zicea un scriitor. Sa nu vezi binele in tine sau un alt fapt bun al cuiva, in orice pozitie s-ar afla.Sa nu vezi binele, sa vezi nmai raul si sa te gandesti: cine stie din ce motive a savarsit acest lucru.Este semnul unui tragic fariseism. Este posibil sa fii orb trupeste si sa nu fii orb sufleteste. Doamne, nu cunoastem noi un orb in tara noastra care vede mai bine decat orice om, parintele Paraian. Ca orb a facut teologia si luminat de Duhul Sfant da sfat si tarie atator suflete. Sau dintre Sfintii Parinti, Didim cel orb, care a scris o carte “Despre Duhul Sfant”.

O Doamne, toti cei care te-au cumoscut ca Tu esti lumina. Plansul nostru al tuturor este pentru orbirea noastra lantrica. La aceasta orbire ar trebui sa cugetam toti, sa ne intrebam cugetand si la cuvantul Mantuitorului, la pilda semanatorului, cand ucenicilor le spunea “voua va eate dat sa cunoasteti tainele imparatiei”, pentru ca ei, fariseii, oamenii ceilalti “vazand nu vad si auzind nu inteleg”.

Sa nu vezi, dar cum s-a petrecut aceasta? Am citit de curand un cuvant al Sfantului Grigorie de Nissa care m-a patruns adanc. Vorbind despre caderea parintilor nostri Adam si Eva, spune el: “Cum e cu putinta sa nu vezi pacatul? Pacatul care inseamna despartirea de Dumnezeu prin pacatul de baza: orgoliul, mandria care nu pune in centru pe Dumnezeu, ci eul, egoul omului, ca si cum omul ar fi centrul si si-ar da singur fiinta si sens existentei sale, el si-ar fi pus pentru sine un inceput.

Ganditi-va la ideologiile acelea care au provocat revolutia franceza in 1879. Voiau sa puna inceput lumii; iar in 1917 la fel. Aceste ideologii s-au apropiat una de alta, adica cea din urma de cea dintai, iar cea dintai de demon.

Revin la ceea ce marturiseste Sfantul Grigorie despre cum s-a nascut starea de pacat. Eu sunt chemat sa am privirea catre Dumnezeu, asa cum a fost zidit Adam, dupa chipul Fiului Sau. Zice Evanghelia: “La inceput era Cuvantul”; dar Cuvantul e Fiul lui Dumnezeu, e Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu”. In limba greaca este o prepozitie – pros, adica spre, cuu fata spre Dumnezeu; deci Fiul lui Dumnezeu e cu fata spre Dumnezeu, iar noi, cei ziditi dupa chipul Lui, asa suntem randuiti sa fim: cu fata spre Dumnezeu, cu fata spre lumina. Si atunci caderea este intoarcerea de la lumina lui Dumnezeu; cum talcuiesc Parintii: Daca esti cu fata spre lumina te impartasesti de lumina; asa cum stand cu fata spre Soare te impartasesti din lumina lui. Daca lasi o clipa sa cada pleoapele peste ochi, atunci nu s-a stins in tine izvorul luminii, dar nu mai vezi. Tu singur voind sa inchizi ochii te inchizi luminii, inchizi prin pleoapele tale intrarea luminii lui Dumnezeu in tine; te-ai inchis atunci in intuneric. De aceea si povestea aceea populara, cu omul care se lupta sa aduca cu un vas lumina de afara inauntru.Si cineva i-a zis: “Mai omule, sarmanul de tine, deschide undeva niste ferestre!”. Si a deschis omul derestrele pe care insa intra lumina, dar putea sa intre si moartea. Moartea intra, cum spune Scriptura, prin ferestre, adica prin simturi. Si zice un cuvant uluitor, o talcuire a Scripturii data de Sfantul Grigorie de Nyssa: “Omul a fost trimis afara din Rai fara casa”. Atunci , care era casa? Raiul.

Cand citim mai adanc in Scriptura mai constatam ceva: ca Dumnezeu L-a facut pe om din tarana, a suflat suflare de viata si s-a facut suflet viu purtator de har, devenind sufletul lui, tron al Dumnezeului celui viu si ochiul lui Dumnezeu, impartasit de har. Si a zidit Dumnezeu gradina cea din Eden – Raiul; si spune: “A luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a dus in gradina cea din Eden ca s-o lucreze si s-o pazeasca”. Cuvantul este cu talc adanc.Deci l-a dus in Rai, l-a dus in aceasta casa dumnezeiasca din afara Raiului, in casa lui Dumnezeu, dar raspunzand omul ispitei sarpelui; l-a trimis afara fara casa. Din lumina in intuneric. Asa s-a nascut in om de la sarpe, de la demon, inceputul patimilor si inceputul orbirii; Fiecare ar trebui sa cugetam in clipa aceasta sa ne alcatuim constiinta de sine, altfel spus statutul nostru fundamental, constiinta noastra prin care sa aflam pentru ce traim, pentru muncim, pentru ne jertfim, de unde venim, cum sa petrecem si cum sa fim neincetat. Caci iata acesta este intelesul: Dumnezeu l-a dus pe om in Rai, deci s-a savarsit o mutare, o trecere. un suis si ca existenta noastra este neincetat un suis. Trebuie sa cunosti odata obarsia ta, originea ta. Sfantul Maxim spune: “Inceputul pacatului este in inteligenta. In intelectul omului, in cugeterea omului” si anume s-a imbolnavit mintea omului, s-a imbolnavit constiinta lui. Cum adica? Omul s-a intunecat in originea lui, in obarsia lui, a uitat de unde vine., cine l-a zidit pe el. Acesta este inceputul pacatului, faptul ca omul nu-si mai cunoaste originea lui, obarsia lui. Aceasta este poate tragedia tragediilor.

Deci fiecare sa cugete la acest fapt fundamental, la statutul sau, la constiinta sa, la ce este el ca fiinta. Spune un om chinuit sufleteste: “ce sunt nu stiu, iar ce stiu nu sunt”. Ori Scripturile si Parintii ne invata si ce suntem si ce trebuie sa fim.

Ce spune Scriptura in privinta aceasta? Intai si inainte de toate, Dumnezeu este lumina si Dumnezeu eate iubire. Dumnezeu eate lumina si nici un intuneric un este in El, spune sfantul apostol si evanghelist Ioan, (Scrisoarea I, cap.1, vers.5 si cap.4 vers.8 ): “Dumnezeu este iubire”. Deci Dumnezeu este lumina si iubire si ne-a creat pe noi dupa chipul lui si in vederea nesfarsitei asemanari cu El, ( atunci si omul in obarsia lui este lumina si este iubire) si ne-a asezat in Rai casa a luminii si casa a iubirii dumnezeiesti. Acesta esta faptul capital pe care trebuie sa-l stim, omul nu aspira simplu dupa lumina, ci aspira dupa lumina pentru ca el insusi a fost zidit din lumina si din iubire, si lumina cu iubirea impreuna alcatuiesc existenta, si viata in Dumnezeu si in noi si nu numai lumina ci si iubire deoarece lumina fara iubire este searbada, este seaca, poate sa si ucida. Nu au spus fariseii in fata lui Pilat “noi lege avem” si legea era lumina lor. Ganditi-va, adancul din noi este de nedistrus, este lumina divina, dar si iubire. Deci lumina si iubire, tot ce cunosti sa impartasesti in iubire. Acesta este statutul nostru fndamental de a fi lumina si iubire si de a fi fost asezati in casa luminii si in casa iubirii lui Dumnezeu.

Sa cugete omul cu toata staruinta la patimi; sa stie ca el este lumina si casa a luminii si ca pacatul este intuneric. Cand l-a asezat Dumnezeu pe om in Rai (si talcuim adeseori cuvantul acesta, porunca lui Dumnezeu) i-a zis: “gustati din toti pomii gradinii”. Cum talcuieste Ioan Damaschin, parintele nostru: “Suie-te prin toate fapturile la Mine si gusta-ma din toate pe Mine, viata cea adevarata”. Gusta-Ma pe Mine – impartaseste-te neincetat din Mine, ca intr-o euharistie. Asa a fost facut omul – sa se impartaseasca din toate fapturile, din ele, din Dumnezeu, din lumina divina, din ratiunile divine, din ratiunile lor dumnezeiesti; contempland, ca Filocalia. Stiti care sunt treptele Filocaliei: intai incetarea patimilor si apoi luminarea. Adica sa vezi in toate fapturile lumina lor dunmnezeiasca raspandita catre fiecare faptura, care luminita ei, un rost al ei. Asa cum contemplam noi florile, holdele de grau, muntii, brazii – contemplam atunci frumusetea iubirii dumnezeiesti ca sa ajungem apoi la lumina eterna. Asa “gusta-Ma pe Mine din toate” – si sa sporesti atunci din lumina in lumina. Aceasta este chemarea: sa te intrebi: Am sporit in clipa aceasta cu un nou inteles al trupului din lumina in lumina? Si spuneam catrebie sa gandeasca omul si sa analizeze intotdeauna orgoliul, cel dintai pacat al demonului. Cum zice sfantul apostol Pavel cand scrie lui Timotei, episcopul: “Pe cel de crand botezat sa nu-l faci imediat episcop (sau preot) ca nu cumva sa cada in trufie” – deci in osanda diavolului. Si spune Apostolul ca diavolul este originea pacatului, originea caderii noastre. Orgoliul – si odata cu orgoliul, cu iubirea de sine toate patimile – ne asaza pe noi in intuneric.

Reflectam zilele acestea ceva mai adanc la cuvantul lui Dumnezeu: “Gustati din toti pomii gradinii” – deci “Suie-te prin toate fapturile, gusta-Ma din toate pe Mine viata cea adevarata” sau cum zice psalmistul: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul”; sau cum gustam noi din sfanta impartasanie. Ar trebui aici sa gandim si de ce spune Mantuitorul ca postul si rugaciunea izgonesc demonii. Inca o data sa reflectam gustarea euharistica fata de lacomia pantecelui, fata de acea stare care a fost cum se spune: “Dumnezeul lor e pantecele”, deci numai atat. Ce a insemnat gustarea, de ce a pus Dumnezeu la inceput postul? “ Din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci”. Undeva la n popor in Apus se spune ca moartea sta in stomac, in lacomie.

Este de crezut ca omul era chemat prin suflarea harului Duhului Sfant , pe care l-a primit cand i s-a dat suflare de viata sa transfigureze trupul acesta si sa guste euharistic din fapturi. Daca omul de la inceput ar fi invatat porunca: “gustati euharistic dumnezeieste” nu s-ar fi nascut bolile si nu s-ar fi nascut atata stricaciune in trupul nostru. Alta era stare noastra originara,. Iertati ca dezvalui si acest fapt: niste studenti la teologie il intrebau pe profesor acum vreo treizeci de ani, pe parintele Nicolaescu, daca Hristos luand firea noastra trupeasca a luat si toate aceste afecte ale noastre: foamea, setea si celelalte. De buna seama ca le-a luat pe toate, dar alta era starea in Hristos, Care era fara de pacat. A luat toate ale noastre dar fara de pacat. De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur (in moliftele lui) spune ca Mantuitorul “cu preacurata si sfanta Lui scuipire facand tina a deschis ochii orbului”. Toate erau sfinte in Hristos. Asa va fi omul in eternul viitor cand va iesi din intuneric, caci toate patimile sunt intuneric. Cand esti in desfranare atata vezi, esti obsedat si posedat atunci, in acea clipa. Si spune Apostolul: “iubirea de arginti e radacina tuturor rautatilor”; apoi tristetea cand te chinuie un gand, o patima, un esec, un cuvant al cuiva care socotesti ca te-a jignit, apoi toropeala aceasta, lenea spiritului. Spun unii: nu ma mai pot ruga, nu mai pot dormi, nu se mai trezeste inima mea. O, Doamne! Spune un parinte al bisericii ca aceasta lene face viermi, ca este inceput iadului. Apoi mania, ura, invidia. Este atat de simplu: cand urasti pe cineva, mai vezi ceva bun in el? Nu. Si nu este chiar nimic bun in el?

Scriptura spune ca l-a trimis Dumnezeu pe om afara din Rai, dar cum talcuieste Sfantul Grigorie, totusi, zice ca l-a asezat in preajma gradinii Edenului ca sa doreasca neincetat sa se intoarca; si nu este ucis in nimeni chipul lui Dumnezeu, caci nu poate sa ucida ceea ce este de neucis, si anume sufletul pe care l-a facut Dumnezeu prin har sa fie nemuritor. Si atunci tu in ura ta nu vezi decat raul, intunericul din tine, nu vezi si ce are bun aproapele tau caci te-ai inchis in tine. Apoi frica, slava desarta, toate aceste patimi, pacatele impotriva Duhului Sfant care ucid sufletul, credinta, nadejdea, dragostea. Spune Mantuitorul: “nu va temeti de cei care va ucid trupul ci de cei care ucid sufletul”.

O, iubitilor, cat m-as ruga pentru d-voastra si pentru noi toti, sa ne temem de cei care ne ucid sufletele, care ne alunga in moarte inainte de a muri, caci moartea in suflet incepe, dar si invierea tot in suflet incepe si incepe cu lumina. Si toate virtutile sunt lumina, toate poruncile lui Dumnezeu sunt lumina. Zice rugaciunea de dimineata pe care o citeste preotul cand se citesc cei sase psalmi la strana: “Doamne, de dimineata alearga duhul nostru catre tine Dumnezeule, pentru ca lumina sunt poruncile Tale. Cuvintele Tale, faclie picioarelor mele. Invata-ne pe noi Dumnezeule dreptatea Ta. Lumineaza ochii gandurilor noastre”. Deci ochii duhului nostru sa fie deschisi ca lumina dinlauntru sa nu piara. Sa planga tot sufletul pentru intunericul care sta inintea noastra si inlauntrul nostru ca nu cunva “sa adormim in pacate spre moarte”. Risipeste, Doamne, orice lene de la inimile noastre, daruieste soarele dreptatii si pazeste viata noastra cu pecetea Sfantului Duh! De aceea la botez se pecetluiesc toate simturile. Copilasul are simturile trupesti; atunci de ce se mai pecetluiesc? Tocmai ca sa se deschida simturile dinlauntru. Se pecetluieste la frunte copilasul ca sa se deschida mintea lui, cum spune Apostolul: “sa avem mintea lui Hristos”; se pecetluieste apoi ca sa se deschida inima...

O, iubitilor, scria Pavel corintenilor: “In inima noastra este largire; nu sunteti la stramtorare”. O, inima ta, crestine, sa fie deschisa, sa imbratisize tot sufletul omenesc! Se pecetluiesc ochii, urechile, narile, toate simturile ca sa se deschida dinlauntru vederea duhovniceasca, auzul duhovnicesc. “Auzului meu vei da bucurie si veselie” – zice Psalmistul. Si toata faptura ta sa fie de aici lumina, caci daca ai de aici lumina “intunericul e cel mai dinafara”.

Eram odata intr-o gara mare si asteptam pe cineva. Erau multe lumini, beculete, fel de fel, dar deodata mi-am zis: Ce inseamna intrnericul cel mai dinafara? Si am simtit atunci ca inlauntru, acolo trebuie sa lumineze lumina cereasca, lumina divina iar noi sa ne simtim ca o casa a luminii. In fiecare gand dumnezeiesc sa simtim ca este lumina, in fiecare virtute: credinta, nadejdea, dragostea, dreptatea – toate acestea sa simtim ca sunt lumina si ca noi traim in ele. Doamne, iti multumesc ca ma aflu in lumina – si cand ma rog se intampla si aceasta.

Am stat de vorba acum de dimineata cu cineva: Dumneata cand citesti rugaciunea gandesti? Cand zici Tatal nostru: Doamne ce inteles adanc, ceresc! – il numim Tata al nostru, deci avem acelasi tata, acelasi Parinte ceresc; si atunci noi toti suntem fiii Lui. Gandesti asa? ca esti fiu al Parintelui ceresc? A inceput sa tresara. Si, mai departe, zicem al nostru; ce inseamna? Ca intre noi suntem frati. Si mai departe “Sfinteasca-se numele Tau” – Sfant e numele Tau si numele tau sa ma sfinteasca. Mai departe: “Vie imparatia Ta” – tu sa fii imparat, imparatul inimilor, al sufletelor noastre. “Fie voia Ta” – nu a mea, ca Tu voieste numai binele, Doamne. “Precum in cer asa si pe pamant” – O, Doamne, sa devina pamantul oglinda a cerului!... Daca toti ne-am ruga si am gandi cugetand adanc, atunci incetul cu incetul din aceste puncte de lumina, din fiecare, s-ar raspandi mult mai multa lumina. De ce rugaciunea sa o facem cu mintea in inima? Pentru ca sa fim fii ai luminii.

Undeva la un spital stau scrise, intiparite in zid de catre un bolnav, aceste cuvinte: “Doamne, vedeam si visam in tineretea mea si ceream lui Dumnezeu putere ca sa ma realizez si sa am succes, reusita, dar Dumnezeu m-a lasat in slabiciune. De ce? Ca sa invat smerit si sa-L ascult pe El, sa vad ca puterea e de la El. Ma vedeam in stare sa fac lucruri mari, cucerind lumea si m-am trezit deodata bolnav si infirm, ca sa fac nu lucruri mari, ci lucruri bune. Ma vedeam in bogatie sa fiu fericit, si iata-ma sarac, ca sa fiu nu bogat, ci intelept. Voiam maretie, sa am slava oamenilor si am cazut in slabiciune, ca sa ma impartasesc de voia lui Dumnezeu, de slava Lui. Ma vedeam in tinerete cu o fiinta bogata langa mine si nu mi-a fost asa; in schimb deodata inima mea s-a deschis catre intreaga lume – si catre cei bogati si catre cei saraci; si catre cei mari si catre cei mici. Ma vedeam asa, in stralucirea acestei lumi, si am inteles ca stralucirea vine din launtru, nu din afara. Si atunci, rugaciunile mele erau din adanc, adanc la care eu nu cugetam. Acel dar mi l-a dat Dumnezeu, si anume de a fi in lumina” – in lumina Ta, Doamne, Tu care ai spus: “Eu sunt Lumina lumii. Cel ce vine dupa Mine nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii”. Amin.

Parintele Constantin Galeriu
 

Calendar Ortodox

Sfantul Evdochim (Lasata secului pentru Postul Sfintei Marii) 31 iulie

Sfantul si Dreptul Evdochim Mare folos gaseste in povestirea vietii dreptului Evdochim atat cel ce povesteste, cat si cel ce asculta; nu numai pentru ca acesta s-a aratat fierbinte indragitor al faptei bune, dupa cum au fost si multi altii in pustnicie, ci mai vartos pentru ca aflandu-se in grijile lumii si fiind purtat ca o corabie in mijlocul marii celei lumesti, invaluit de valurile tulburarilor si suparat de maiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a pazit fara tulburare de toate patimile maniei si si-a ferit sufletul curat si neintinat de patimile poftei, pana la cel mai subtire cuget. Si a implinit fericitul aceste ispravi ale intregii fapte bune, incat a ranit pe diavoli mai mult decat aceia care s-au nevoit in pustie 50 sau 60 de ani, carora el li s-a facut pilda de fapta buna, inca cu mult mai vartos s-a facut el ca o icoana vie pentru cei imbunatatiti care petrec in lume; si daca acestia vor privi la el, vor putea sa vietuiasca cu intemeiere si sa se mantuiasca. Deci este potrivit acum sa intindem povestirea ascultatorilor celor cucernici, ca o masa pe care se afla bucate duhovnicesti, care niciodata nu lipsesc, nici nu se strica.
Minunatul Evdochim isi avea neamul din Capadocia. El s-a nascut si a fost crescut de parinti binecredinciosi. Tatal sau se numea Vasile si maica sa, Evdochia, fiind renumiti cu neamul, prea bogati cu avutia, slaviti si straluciti cu dregatoria, fiindca Vasile era in slujba de patriciu. Si, avand Evdochim astfel de neam stralucit, nu era cinstit atat pentru stralucirea neamului sau, pe cat era de slavit si laudat pentru faptele cele bune, pe care le savarsea cu osardie. Caci in lume se afla multi copii slaviti, poate si dregatori, din parinti de neam bun; dar foarte cu anevoie se gasesc din aceia care sa pazeasca viata imbunatatita si intreaga intelepciune desavarsita, petrecand in mijlocul lumii, acolo unde se pune inainte si se unelteste mai mult placerea si desfatarea.
Acest fericit copil, fiind dat de parintii lui la invatatura cartii, n-a avut trebuinta de frica si de bataile dascalilor, ca sa fie indemnat la invatatura, ci insusi din firea sa avea pornire spre a se indemna la aceasta si se silea cu toata sarguinta, ziua si noaptea, mai ales la citirea dumnezeiestilor Scripturi, in care indeletnicire se inveselea fericitul mai mult decat cei care se afla la mese scumpe si la petreceri cu jocuri si cu timpane. De aceea, acestui sfant se potrivea acel grai proorocesc: Cat sunt de dulci gatlejului meu cuvintele Tale, Doamne, mai mult decat mierea si fagurul in gura mea. Preumblarea sa era sa mearga la dumnezeiestile biserici, sa asculte sfintele slujbe si cuvintele dumnezeiesti si cu totul se sarguia sa se faca locas curat al Dumnezeului Celui viu.
Vrajmasul adevarului indemna pe multi tineri de o varsta cu Evdochim sa-] sileasca a merge la petreceri indulcitoare, la vanatoare si la veselii. insa de-a pururea pomenitul avea o singura desfatare si placere - sa se roage si sa se sarguiasca la citirea cartilor folositoare de suflet; dar nu precum fac unii care se roaga neavandu-si mintea lor la rugaciune si citesc neluand aminte, nici la cele care le citesc, nici la cele pe care le aud de la altii; ci el, adevaratul rob al Domnului, si cand se ruga si cand citea, isi avea toata mintea si tot cugetul pironit la sfintele cuvinte pe care le cugeta.
El atat a iubit din tot sufletul intreaga intelepciune si curatia cea mai cinstita decat toate celelalte fapte bune - care si face pe om intocmai cu ingerii -, incat putea cu indrazneala sa zica si el ca si acel mult patimitor Iov: N-a urmat vreodata inima mea ochiului meu, daca din intamplare nevrand ar fi vazut. Si lucru mai mare decat acesta este ca de-a pururea pomenitul Evdochim s-a hotarat sa nu priveasca la fata femeiasca, cat va trai. De aceea, cata vreme a trait, afara de maica sa n-a privit in fata alta femeie sau fecioara, nici n-a vorbit cu vreuna.
Iar pe langa intreaga intelepciune, el a adaugat impreuna si milostenia, insotita cu desavarsita veselie a fetei, ca prin intreaga intelepciune sa straluceasca fata inaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul sau sa se hraneasca cu darul Sfantului Duh. El facea atat de multa milostenie, incat si pe acelea pe care el le avea de nevoie ca sa traiasca, le dadea saracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuinta. Si atat de mult ajuta pe cei saraci, incat de ar fi fost trebuinta sa se vanda rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie, caci fericitul stia ca rodul dragostei este milostenia. De aceea, era si tata al orfanilor, ocarmuitor al vaduvelor, imbracaminte a celor goi, saturare a flamanzilor si mangaiere a scarbitilor.
Minunatul Evdochim, pentru faptele lui cele bune, s-a invrednicit, fara voia lui, si de vrednicie imparateasca. Insa cu toate acestea, n-a cazut catusi de putin din cugetarea la stralucirea si frumusetile cerului, si socotind ca vrednicia lui i s-a dat ca dar de la Dumnezeu, ii slujea Lui mai cu indatorire, afierosindu-se pe sine dumnezeiescului dor. Acest sfant s-a randuit a fi si voievod peste oastea Capadociei, in eparhia ce se numeste Harsiana; dar, ca un iconom intelept, nu folosea dregatoria pentru cinstea si slava sa, dupa cum fac cei mai multi care iau vreo dregatorie, ca sa se slaveasca ei, nepriceputii, si sa se lacomeasca, nepunand ticalosii in mintea lor infricosata cercetare care are s-o faca dreptul si infricosatul Judecator. Iar fericitul Evdochim nu era din acestia, ci toata sarguinta si grija lui era data spre a ocarmui pe cei mici si pe cei mari cu cuviosie si dreptate si chiar sufletul, daca ar fi fost trebuinta, l-ar fi jertfit pentru ascultarea lui.
Dar de ce sa spun multe? Fericitul Evdochim era desavarsit in toata fapta buna: infocat in dragostea lui Dumnezeu, neintrecut in dragostea aproapelui, pentru care fugea de toata vorba de rau. Si nu numai el se pazea de osandire, ci si pe ceilalti ii impiedica in tot chipul de a nu grai vreun cuvant potrivnic, care sa raneasca pe aproapele. El invata inca pe fiecare ca se cuvine sa se deprinda mai mult sa asculte decat sa vorbeasca. Cu acest fel de petrecere fericita s-a facut vas al alegerii; dascal cu cuvantul si cu fapta; chip, pilda si icoana vie acelora care petreceau impreuna cu el, pana ce a ajuns la fericitul sfarsit al vietii acesteia de acum, fiind acolo in Capadocia si avand treizeci si trei de ani, adica fiind tanar cu varsta, iar cu priceperea si cu socoteala preabatran.
Si cunoscandu-si dreptul sfarsitul sau, nu s-a tulburat, fiindca toata viata lui n-a cugetat decat la moarte. Un lucru numai il mahnea: ca maica sa era departe si nu era acolo la sfarsitul vietii sale. Insa a sosit ceasul cel mai de pe urma, ca sa se duca catre Domnul; si au venit multi la el sa-l cerceteze. Si dupa ce le-a vorbit din destul despre aducerea aminte de moarte, i-a jurat pe Dumnezeu ca sa-l ingroape cu aceleasi haine cu care era imbracat si sa nu-i faca cele obisnuite care le fac la ceilalti morti. Atunci a facut semn si dupa ce au iesit toti afara, a inceput a se ruga lui Dumnezeu, zicand acestea pe care le-au auzit unii dintre ei si le-au spus pe urma: "Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit sa se arate petrecerea mea cat am trait, astfel ma rog ca si sfarsitul meu sa se faca fara nici un dar, nici sa socoteasca cineva ca Ti-am bineplacut Tie!" Apoi zicand: "Doamne, in mainile Tale imi dau sufletul meu!", a iesit preasfantul sau suflet. Atunci cei ce se aflau acolo, cucernicindu-se de porunca sfantului, nu numai ca i-au lasat hainele care le purta, dar si patul pe care se culca, care era facut din lemne despicate, asa cum erau, le-au pus in mormantul sfantului.
Dar nu era cu putinta sa se ascunda soarele in nor, nici faclia sub obroc, pentru ca pe cat se ascundea fericitul acesta, pe atat Domnul il facea aratat pentru folosul multora. Pentru ca un om oarecare, cu numele Ilie, avea diavol infricosat; si dupa ce au trecut cateva zile de la moartea sfantului, s-a intamplat sa treaca prin partea aceea. Deci, venind in locul unde zaceau sfintele moaste, cum s-a atins de mormantul sfantului, indata diavolul a inceput a-l munci pe Ilie si, scuturandu-l cu infricosare, l-a aruncat la pamant ca pe un mort si asa a iesit si a scapat omul. Deci Domnul, ca sa slaveasca pe robul sau, a intins in multe parti vestea minunii care s-a facut cu Ilie, si multime multa venea, aducand bolnavi de multe feluri de patimi, si se tamaduia la mormantul sfantului.
O femeie oarecare avea un copil, care era slabanog de amandoua mainile, incat nu putea sa le miste nicidecum. Deci indata ce a venit la mormantul sfantului, in acea zi s-a si tamaduit. Un alt copil era slabanog nu numai de maini, dar si de picioare. Acela venind cu credinta la locul acela minunat, a capatat sanatate ca si copilul cel dintai. inca si candela sfantului era un izvor de tamaduiri, pentru ca indata ce se ungeau bolnavii cu untdelemnul candelei, se tamaduiau.
Si alta femeie, avand duh necurat, indata ce s-a apropiat de mormantul sfantului, diavolul a fugit de la ea. O alta, fiind muncita de multi ani de o patima cumplita si nevindecata, s-a dus cu credinta la mormantul sfantului si, luand pamant, l-a amestecat cu lacrimile sale mai mult decat cu apa si l-a facut tina; apoi ungandu-si rana, indata si-a castigat sanatatea cea dorita. Pamantul de la mormantul sfantului facea tamaduire nu numai acelora care se duceau acolo, ci si acelora care erau departe; pentru ca se trimitea la cei bolnavi si se ungeau cu dansul. Si astfel isi capatau sanatatea dupa credinta lor. La Sfantul Evdochim era inca si aceasta o covarsire a darului, ca indata ce se ungeau bolnavii si chemau numele lui, se tamaduiau numaidecat.
Este lucru cu neputinta a scrie cineva toate minunile acestui sfant. Insa acum socotesc ca este vremea sa spunem si despre mutarea cinstitului lui trup de la Harsiana la Constantinopol.
Vestea despre minunile Sfantului Evdochim a iesit si a trecut prin toata cetatea si latura, incat toti se minunau si nu se dumireau cum un om tanar cu varsta, ce se afla in mijlocul atator tulburari, fiind in dregatorii si boierii inalte, a savarsit atatea fapte bune, pe care abia le savarsesc sihastrii din pustietatile cele adanci, si a pazit atata curatie si intreaga intelepciune. Deci, auzind ei de minunile cele nemarginite si preagrabnice ce le facea, toti s-au spaimantat pentru aceea si cei mai multi oameni povesteau si cugetau la sfantul acesta.
Si afland si parintii de moartea fiului lor, s-au mahnit foarte. Dar, auzind si de minunile pe care le facea, se mangaiau si aveau dorinta infocata sa se incredinteze si cu vederea. Astfel, maica sfantului, fiind biruita de patima iubirii de fiu, n-a pus in mintea sa departarea locului, nici n-a socotit ostenelile si primejdiile calatoriei, ci s-a pornit cu mare osardie si s-a dus la mormantul preaiubitului si preasfantului sau fiu. Si vazand acolo multimea celor ce mergeau cu toata evlavia si minunile ce se faceau la acest sfintit mormant, unde se vindecau foarte degrab indracitii si cei ce sufereau de multe feluri de patimi, a cazut si a imbratisat mormantul fiului sau. Si il plangea ca pe un mort; dar, cucernicindu-se si minunandu-se de darul minunilor pe care fiul sau il luase de la Dumnezeu, se mangaia ca este maica unui sfant ca acesta, pentru care facea si plansul amestecat cu lauda, zicand unele ca acestea:
"Fiul meu preadulce! Fiule, lumina ochilor mei! De unde se afla la tine atata dar de tamaduire? Caci acesta se da de la Dumnezeu numai celor care vietuiesc in curatie si cu nevointa, cu ascunse osteneli si cu fapte bune. Acest dar se da de la Domnul robilor Sai adevarati, ca un inceput al bunatatilor ce au sa fie in slava imparatiei ceresti. Prin tine, fiul meu, m-am facut si ma numesc maica de trei ori fericita. De aceea, nu-ti mai fac plansuri si tanguiri, ci, ca unui prieten iubit al lui Dumnezeu, iti aduc cantari si laude duhovnicesti. Nu te mai numesc rod al pantecelui meu, ci fiu al lui Dumnezeu dupa dar! Eu pe tine te-am nascut trupeste, insa acum, dimpotriva, eu ma nasc de la tine duhovniceste.
Deci nu ma rusinez sa te numesc parintele meu, fiindca pentru faptele tale cele bune, parintele tau este insusi Tatal cel ceresc. Tu ai rude pe sfintii ingeri si toate cetele sfintilor; deci fa-ne bine si noua, parintilor tai, pe care mai mult ne apasa mahnirea dupa tine, decat batranetile noastre de multi ani. Mie, maicii tale celei trupesti, mi-ai da plata pentru cresterea ta, daca prin mijlocirea ta m-ai imprieteni cu Parintele tau cel ceresc. Asemenea vei face rasplatire parintelui tau, care te-a nascut pe tine trupeste, daca ii vei pricinui odihna batranetilor sale in sanul lui Avraam. Fiul meu binecuvantat, o rugaciune ca aceasta aduc tie batranetile parintesti, ostenelile pantecelui de maica, sanii laptelui pe care l-ai supt. Cunosc ca Dumnezeu, fiind rugat de tine, te va asculta pentru parintii tai, caci porunca Lui este ca sa fie cinstiti de fii, fiindca cinstea care se face de catre fii parintilor, se suie la Dumnezeu, ca Unul ce este Tata si Ziditor al tuturor".
Acestea zicandu-le cucernica maica a Sfantului Evdochim, a poruncit de au ridicat lespedea de pe mormant si, scotand afara racla cu sfintele moaste, s-a aratat o minune preaslavita si preainvederata, ca sa incredinteze cele zise. Caci trecusera" optsprezece luni de la ingroparea sfantului si, atata vreme aflandu-se in pamant, acele cinstite moaste n-au suferit nici o schimbare, din cate se intampla de nevoie la trupurile moarte. Nici fata nu s-a schimbat, nici nu s-a facut vreo putrezire sau macar putina stricaciune la vreun madular al trupului; nici nu s-a vestejit, nici nu s-a innegrit catusi de putin acel sfant trup, ci se arata cu fata stralucita, inflorita si prea vesela cu toate inchipuirile, asemenea unui om ce doarme si n-a murit. Si numai o miscare lipsea, ca sa se arate sfantul viu. Dar si hainele cu care l-au ingropat, au ramas nestricate cum au fost la inceput. Stim cu totii ca trupurilor celor morti le urmeaza, pe langa putoarea cea rea a trupului, ca si hainele sa scoata oarecare duhnire grea si putrejune puturoasa. Dar la acest de trei ori fericit, insusi trupul si hainele slobozeau buna mireasma minunata si dulceata, la vedere si la mirosire. Si nu se socotea ca atunci s-a deschis mormant de mort, ci oarecare livada preafrumoasa cu rasaduri si flori binemirositoare.
Acolo s-a aflat si un ieromonah cu numele Iosif, care a apucat sfintele moaste ca sa le ridice drept si numai cat le-a imbratisat, au stat drepte, ca si cum ar fi fost vii. Pentru aceasta, infricosandu-se cu frica mare, a cazut inaintea picioarelor sfantului, rugandu-l ca pe un viu sa-l lase sa ia hainele lui pentru evlavie. Si asa a inceput intai de a scos dulama si l-a imbracat cu alta; apoi cu atata inlesnire a scos din picioarele lui incaltarile pe care le purta, incat se arata, ca si cum insusi sfantul ii ajuta spre a le scoate. Iar dupa ce l-a dezbracat, l-a asezat iarasi in chipul cel dintai, slavind impreuna cu cei de fata pe Dumnezeu, Care slaveste pe cei ce il slavesc pe El.
Deci se adevereste ca s-a descoperit cu iconomie mormantul sfantului, ca sa se arate darul cel mare cu care Dumnezeu l-a slavit pe el, incat sa pazeasca peste fire trupul lui nestricat. Aratandu-se acestea, s-au infricosat diavolii si fugeau din oameni ca izgoniti de fulger. Si cu adevarat, daca, fiind ascuns in pamant, se temeau de el diavolii si fugeau din oameni, cu cat mai mult s-au infricosat de el, dupa ce s-a aratat si stralucea in slava sfinteniei.
Dupa aceasta s-a ivit neintelegere intre maica sfantului si intre cei de acolo; pentru ca maica sfantului voia sa ia sfintele moaste si sa le duca in Constantinopol, zicand: "Steaua aceasta a rasarit din pantecele meu". Iar cei de acolo ziceau: "Cu adevarat, din tine a rasarit, dar la noi a stralucit. Deci cum este cu putinta sa ne lipsesti pe noi de un dar ca acesta, care aici si-a intins razele atator minuni? Aceasta vie este de la voi, dar la noi si-a dat rodul darurilor, fiindca asa a binevoit Dumnezeu. Deci sa nu te impotrivesti hotararii lui Dumnezeu, sa nu ne zavistuiesti noua dumnezeiestile daruri, sa nu voiesti a lipsi atata multime de folosul sufletului si al trupului. Iti ajunge, pentru slava, ca te-ai aratat maica a unui sfant ca acesta!"
Auzind ea acestea, s-a dus in liniste la ale sale, ca o inteleapta. Au trecut insa la mijloc multe zile si numitul acela ieromonah Iosif, aflandu-se acolo, a dobandit vreme de a furat comoara si a fugit, nestiind nimeni din cei de acolo. Si mergand Iosif cu sfintele moaste pe ascuns, a fost vadit de mirul ce curgea dintr-insele si din minunile care se faceau pe drum. Caci o femeie indracita, fiind dusa pe drum de oarecare, s-a intamplat de s-a aflat acolo unde erau sfintele moaste. Atunci s-a salbaticit diavolul si a facut pe femeie sa strige, ocarand pe sfant si sarind fara de randuiala. Astfel a iesit diavolul acela, fiind izgonit de darul Sfantului Duh. Iar femeia aceea, facan-du-se sanatoasa, s-a intors la casa sa, slavind pe Dumnezeu. Apoi o oarecare fecioara, avand patima infricosata, indata ce s-a apropiat cu credinta de sfintele moaste, a luat tamaduire.
Astfel facand minuni sfantul, a fost dat parintilor sai darul cel de mult pret. Atunci acea maica iubitoare de Dumnezeu, cu dorire ca o iubitoare de fiu, a facut sfintelor lui moaste o racla de argint si a pus-o in prea frumoasa biserica a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, pe care o zidise mai inainte; si se faceau si acolo in fiecare zi nenumarate minuni.
Un asemenea dar a luat Sfantul Evdochim de la Dumnezeu, pentru faptele lui bune cele multe si, mai ales, pentru covarsirea milosteniei; pentru ca el avea mai multa osardie spre a da, decat aceia care cereau spre a lua. Fericitul a semanat aici cu binecuvantare cele vremelnice, iar acum secera roduri vesnice in imparatia cerului, careia sa ne invrednicim si noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, impreuna cu Tatal, cu Fiul si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfintii Apostoli Sila, Silvan, Crescent, Epenetos si Andronic (30 iulie)

Sf.Apostoli: Sil si Silvan, Crescent si Andronic au facut parte din numarul celor 70 de Apostoli ai lui Hristos.

Sfantul Sila a fost trimis de la Iersualim la Antiohia, impreuna cu Pavel si Barnaba, ca sa lamureasca disputa legata de taierea imprejur: daca trebuie sau nu sa fie taiati imprejur cei care vin la credinta in Hristos. Sfantul Sila a fost hirotonit episcop al Corintului.

Sfantul Silvan a fost episcop al Tesalonicului si a primit multe chinuri pana la trecerea sa la cele vesnice.

Sfantul Crescens a fost mai intai impreuna-lucrator cu Sfantul Apostol Pavel (II Timotei 4: 10), iar apoi Episcop in Galatia si misionar in Galia, unde a primit moartea muceniceasca in vremea imparatului Traian.

Sfantul Epenetos este pomenit in Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel (16: 5) si a fost Episcop in Cartagina.

Sfantul Andronic, care a fost Episcop al Pannoniei (Romani 16: 7) si a vestit invatatura lui Hristos in Italia.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintei Mucenite Iulita din Cezareea;
- Sfantului Mucenic Valentin, episcopul Umbriei.

Sf.Mucenici: Calinic, Mamant si Veniamin; Sf.Mc.Teodota cu fiii sai (29 iulie)

Sfantul Mucenic Calinic s-a nascut in partile Ciliciei si a fost crescut in buna credinta crestina. Si venind el in varsta barbatului desavarsit, vedea pe multi oameni lepadandu-se de Stapanul Hristos si tinandu-se de paganatate. Aceia intunecandu-se de draceasca inselaciune, credeau pietrelor celor fara suflare si aduceau jertfe spurcate idolilor. Deci Calinic plangea pentru pierzarea lor si a inceput a-i invata la aratare cunostinta adevarului, intorcand pe elini de la ratacirea lor catre Hristos Dumnezeu. Deci, trecand prin multe cetati si sate si propovaduind cuvantul lui Dumnezeu, s-a dus si in Ancira, cetatea Galatiei, cautand mantuirea sufletelor omenesti.
Si petrecand el multa vreme acolo si ostenindu-se intru buna vestire a lui Hristos, a castigat pe multi lui Dumnezeu. Apoi, fiind prins de cei necredinciosi, a fost dus la judecata inaintea unui boier cu numele Sacherdon, om prea spurcat si slujitor fierbinte al diavolilor, vrajmas lui Hristos si cumplit muncitor al crestinilor. Deci toti paganii strigau catre judecatorul acela, zicand: "Acesta este Calinic, care a venit din alte tari in cetatea noastra si invata poporul sa nu aduca jertfe zeilor, nici sa li se inchine lor si pe multi ii duce in urma inselaciunii sale". Atunci boierul, cautand spre dansul cu iutime, a inceput a-l intreba cu glas groaznic, zicand: "Pentru ce indraznesti, o, nebunule, fiind strain, a razvrati popoarele, invatan-du-le sa lase pe zeii care au facut lumea si pe care ii cinsteste imparatul si toti boierii, inca si lumea toata? Au doara tu nu intelegi puterea lor?" Iar sfantul i-a raspuns lui cu blandete: "Eu sunt rob al lui Hristos si, vazand oamenii ducandu-se la pieire, ma doare inima pentru dansii si, pe cat pot, ma sarguiesc prin invatatura cea buna a-i intoarce de la intuneric la lumina si de la pierzare spre mantuire; pentru ca in cartile noastre sta scris: De va intoarce cineva pe cel pacatos de la ratacirea caii lui, va mantui suflet de la moarte si va acoperi multime de pacate. Deci as fi voit sa te aduc si pe tine la lumina, din intunecarea diavoleasca care te-a cuprins si astfel sa te povatuiesc la calea adevarului". Iar boierul, umplandu-se de manie, a zis: "Au doara voiesti sa ma lepad de zei si sa cinstesc mai mult moartea cea amara decat viata cea dulce, ascultand cuvintele tale nebune? Nu voi face aceasta nicidecum, ci pe tine te voi sili, chiar si nevrand tu, sa te inchini zeilor nostri, caci cumplite chinuri voi pune asupra ta si voi vedea de va veni Dumnezeul tau sa te scape din mainile mele. Nu voi cruta trupul tau, pana ce nu vei cunoaste puterea si stapanirea zeilor si pana nu le vei aduce lor jertfe".
Atunci sfantul a inceput a-i raspunde cu indrazneala, zicand: "Nu vei infricosa cu ingrozire pe robul lui Hristos cel adevarat, caci mie imi este atat de dorita munca cea pentru Dumnezeul meu, precum hrana este dorita celui flamand. Deci nu zabovi ingrozin-du-ma cu cuvintele, ci incepe cu muncirea ta asupra mea. Iata, trupul meu sta inaintea ta gata de munci, avand in sufletul sau pe Dumnezeu care mie imi pregateste mantuire, iar tie pierzare". Iar boierul, umplandu-se si mai mult de manie, a zis: "O, ticalosule, cum indraznesti sa ma ocarasti pe mine cu niste cuvinte ca acestea? Ma jur pe zei, ca nu te voi milui, ci voi desparti carnea de pe oasele tale si toata munca o voi aduce asupra ta, pana ce te voi pierde cu moarte cumplita". Iar sfantul a raspuns: "O, om necurat, mai mult decat toti oamenii cei necurati, pana cand vei cheltui vremea in desert, iutin-du-te cu manie si nesavarsindu-ti fapta? Munceste-ma odata si vei vedea barbatia si rabdarea nevoitorului lui Hristos, care asteapta sa ia de la Mantuitorul sau cununa biruintei".
Atunci chinuitorul a poruncit ca, dezbracand si intinzand pe mucenic la pamant, sa-1 bata cu vine de bou fara crutare. Astfel au batut pe sfant multa vreme. Si propovaduitorul striga: "Calinic, cunoaste pe zei si cheama-i pe ei, iar aceia te vor izbavi de munci!" Iar sfantul mucenic, fiind batut, il batjocorea pe chinuitor si muncile lui, si striga catre dansul, zicand: "Mi-ai fagaduit munci mari, dar imi dai munci foarte mici. Deci da-mi mai mari batai si adu asupra mea mai cumplita muncire, pentru ca eu nu ma tem de foc si nu ma inspaimant de sabie; ci rad de moarte, asteptand sa iau de la Domnul meu viata cea vesnica".
Deci boierul a dat porunca sa-1 spanzure pe mucenic de un lemn de munca si sa-i strujeasca trupul cu piepteni de fier. Si astfel i-au strujit trupul pana la oase. Iar el rabdand toate acestea ca in trup strain, radea de muncirea paganilor si zicea catre ighemon: "Porunceste sa ma strujeasca mai tare, caci cu cat vei struji trupul meu mai mult, cu atat vei satura sufletul meu. Pentru ca am pe Hristos, Care-mi ajuta si cu al Carui dar intarindu-ma, nu simt durerile in munci".
Dupa aceasta, pogorand de la muncire pe patimitorul lui Hristos, chinuitorul a poruncit sa incalte pe mucenic cu incaltaminte de fier, in care erau piroane ascutite, si sa-l duca pe el la cetatea Gangra, care era departe de cetatea Ancira ca la 80 de stadii si acolo sa-1 arda cu foc, fiindca in acea cetate Sfantul Calinic intorsese multi oameni la Hristos si voia ca aceia sa-i vada sfarsitul lui si sa se teama. Deci cumplitul ighemon a dat pe slujitorul lui Hristos ostasilor sai cei nemilostivi, poruncindu-le sa alerge pe cai iuti, iar pe mucenic sa-1 sileasca sa alerge inaintea cailor, batandu-l pe el dinapoi cu bice. Deci sfantul, fiind incaltat in incaltamintele cele cu piroane de fier, umbla ca si cum nu simtea durerea din ranirea picioarelor si canta psalmul lui David: Asteptand, am asteptat pe Domnul, si a cautat la mine si a auzit rugaciunea mea. Si m-a scos din groapa patimilor si din tina noroiului, si a pus pe piatra picioarele mele si a indreptat pasii mei.
Deci a mers in calea ce i se poruncise si alerga degrab fara silire, intrecand si caii. Iar dupa ce a alergat 60 de stadii si au ajuns la un loc ce se chema Matrica, ostasii au insetat foarte mult, din pricina arsitei soarelui, caci era luna lui iulie. Si negasindu-se apa in cale, au inceput a slabi de sete impreuna cu caii lor, si abia mai suflau. Deci fiind ei aproape de sfarsit, au zis cu lacrimi catre Sfantul Calinic: "Robule al adevaratului Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, cei deznadajduiti de viata noastra, si roaga-te Dumnezeului tau, ca sa ne dea apa si sa nu murim. Caci noi am auzit, ca Dumnezeul tau pe toate le poate. Deci sa nu pomenesti rautatile facute de noi tie, caci nu de voia noastra te-am muncit, ci din porunca ighemonului".
Iar Sfantul Calinic, vazandu-i topindu-se de sete, s-a milostivit spre ei si, vrand sa faca bine vrajmasilor sai, s-a oprit langa o piatra ce se intamplase in cale; apoi, ridicandu-si ochii spre cer, s-a rugat, zicand: "Stapane al cerului, al pamantului, al marii si a toata faptura, care de demult ai scos apa din piatra in pustie si ai adapat pe robul Tau Moise si cu dansul pe poporul cel insetat, arata si acum minunile Tale si fa ca sa izvorasca apa din aceasta piatra si sa adape pe acesti insetati, ca sa se arate lucrurile Tale minunate spre cei ce nu Te stiu pe Tine si sa se preamareasca numele Tau cel sfant!" Astfel rugandu-se el, indata a izvorat din piatra aceea izvor de apa vie, incat toti au baut si s-au racorit si cu glas mare strigau: "Mare este Dumnezeul crestinilor si mai minunat decat toti!" Iar izvorul acela n-a incetat de atunci a izvori apa, spre pomenirea minunii lui Dumnezeu, care s-a facut cu rugaciunile mucenicului.
Deci ostasii si dobitoacele lor racorindu-se din destul din izvorul care a curs cu minune, au trecut inainte fara osteneala departarea caii care le ramasese si au ajuns la cetatea Gangra. Si n-au voit sa dea mortii pe Sfantul Calinic, facatorul lor de bine, care i-a scapat pe cale; insa temandu-se de moarte, din partea voievodului, au facut fara de voie porunca lui. Deci, arzand un cuptor de foc, l-au pus pe mucenic aproape de vapaia cuptorului care ardea. Iar el, bucurandu-se si veselindu-se, s-a insemnat cu semnul Sfintei Cruci si s-a rugat, zicand: "Multumesc Tie, Parinte ceresc, ca m-ai facut vrednic de ceasul acesta, in care mor pentru numele Tau cel Sfant. Deci primeste in pace duhul meu, iar pe vrajmasii Tai rusineaza-i, Dumnezeule Atotputernice".
Zicand aceasta, a intrat in foc, in mijlocul cuptorului, si culcandu-se, si-a dat sfantul sau suflet in mainile lui Dumnezeu. Apoi, stingandu-se cuptorul, s-a gasit cinstitul sau trup nevatamat de foc, pe care, luandu-l credinciosii, l-au ingropat cu cinstea cuvenita, slavind pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe unul Dumnezeu in Treime, Caruia si de la noi sa-I fie cinste si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

sursa:crestinortodox

Sfintii Prohor, Nicanor, Timon si Parmena (28 iulie)

Sfintii Prohor, Nicanor, Timon si Parmena fac parte din primii sapte diaconi ai Bisericii. Hirotonirea lor in treapta de diacon este relatata in Faptele Apostolilor (6,1-6). Ceilalti trei diaconi sunt: Stefan, Filip si Nicolae. Sfantul Stefan nu este praznuit in aceasta zi, pentru ca este sarbatorit pe 27 decembrie. Nicolae nu se numara printre ei pentru ca a cazut in erezie, iar Filip este pomenit de Biserica pe 11 octombrie.

Prohor a fost hirotonit episcop in Nicomidia si l-a insotit pe Sfantul Apostol Ioan pentru o vreme, in insula Patmos.

Nicanor a primit mucenicia in ziua in care Sfantul Stefan a fost ucis cu pietre.

Timon a fost episcop in Bastoria, o cetate din Arabia. Potrivit unei traditii, Timon a murit rastignit in aceasta cetate.

Parmena a vestit Evanghelia Domnului in Macedonia. A murit ca mucenic, la sfarsitul domniei imparatului Traian (98-117).

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfantului Mucenic Eustatie din Ancira;
- Sfantului Mucenic Acachie cel Nou;
- Sfintei Mucenite Drosis;
- Cuvioasei Irina din Capadocia;
- Cuviosului Pavel, intemeietorul Manastirii Xiropotamu, din Sfantul Munte Athos.

Acatistul Sfantului Pantelimon (27 iulie)

Condacul 1

Inaintea celui cu chip si nevinovatie ingereasca, a vrednicei slugi a Domnului nostru, care prin nestramutata credinta s-a invrednicit a sta alaturi de scaunul nemuritorului imparat, Pantelimon, ridicam rugaciunile noastre si cerem sa ne asculte durerile si cu puterea ce-i este data de la Dumnezeu ca un doctor fara de arginti, sa ne cerceteze degrab si sa inlature de la noi bolile sufletesti si trupesti, ca izbaviti cu platosa bunatatii sale, in tresaltari de bucurie, sa-i cantam: Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Icosul 1

Din pruncie ti-ai pastrat sufletul curat, mucenice, caci maica ta cu mare grija ti-a sadit in inima credinta in dulcele Iisus, pe care mai tarziu batranul Ermolae, stropind-o cu apa cea vie, pe care si el o avea de la imparatul nemuritor, ai parasit paganatatea si ti-ai deschis larg sufletul sa primesti pe Hristos; pentru care iti cantam:

Bucura-te, sfinte cu adanca judecata;

Bucura-te, ca dreapta ti-a fost credinta urmata;

Bucura-te, al pieritorilor zei dispretuitor;

Bucura-te, al blandului Iisus urmator;

Bucura-te, ca dupa Domnul ai insetat;

Bucura-te, ca dreapta rasplatire ai capatat;

Bucura-te, ca n-ai tinut la bogatii pamantesti;

Bucura-te, cel ce ti-ai adunat comori ceresti;

Bucura-te, cel ce stai intre cetele sfintilor;

Bucura-te, ajutatorul napastuitilor;

Bucura-te, podoaba crestinilor cea nepretuita;

Bucura-te, mangaierea noastra mult dorita;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 2:

De mic ramas fara mama, sfinte, ai fost dat de tatal tau la invatatura paganeasca si la mestesugul vindecarilor cu puterea zeilor; dar ca o trestie neinfranta ai ramas in mijlocul vanturilor vrajmase si nu ai gasit alinare pana ce n-ai aflat calea Dumnezeului celui adevarat, Caruia ii cantam: Aliluia!

Icosul 2:

Adanc fiind ranit de dragostea in Hristos, cand veneai de la Ermolae si ai intalnit pe copilul muscat de vipera, atunci intaia oara te-ai rugat in genunchi lui Dumnezeu, de la care a si venit mantuirea, caci copilul a inviat, vipera a murit, iar tu ai primit botezul si te-ai impartasit cu trupul si cu sangele Domnului; pentru care te laudam asa:

Bucura-te, tinerete inchinata lui Hristos;

Bucura-te, nadejdea bolnavilor cea cu folos;

Bucura-te, cel ce stii sa inalti la ceruri rugaciuni;

Bucura-te, cel ce peste noi reversi minuni;

Bucura-te, ca Domnul putere ti-a dat;

Bucura-te, cel ce copilul ai inviat;

Bucura-te, bucuria multor indurerati;

Bucura-te, uimirea multor invatati;

Bucura-te, ostas neinvins al lui Hristos;

Bucura-te, ca ai aprins credinta crestina in inimile multora;

Bucura-te, intoarcerea multor rataciti;

Bucura-te, mangaierea celor amarati;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 3:

Desi cu trup omenesc pe pamant, sufletul ti l-ai inaltat spre cer. Pentru aceasta, cu dreptate te privesc credinciosii ca pe o stea cereasca, de unde vine raza mantuirii in toate necazurile; drept care impreuna cu tine cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3:

Ravna multa ai pus, sfinte, ca sa intorci de la inchinarea de idoli catre Domnul chiar pe tatal tau, dar el tot pagan a ramas, pana ce a vazut tamaduirea pe care ai dat-o, in numele lui Hristos, unui orb si atunci impreuna cu acela, a primit botezul. Pentru aceasta primeste de la noi lauda ca aceasta:

Bucura-te, cercetator al durerilor;

Bucura-te, vindecator ai orbilor;

Bucura-te, cel ce dai lumina ochilor trupesti si celor sufletesti;

Bucura-te, sfaramator al curselor diavolesti;

Bucura-te, al sufletului tau vanator;

Bucura-te, al doctorilor doctor;

Bucura-te, ca lucrezi cu puterea lui Dumnezeu;

Bucura-te, ca in tine nadajduim si noi;

Bucura-te, stavilar al potrivnicilor;

Bucura-te, lauda ingerilor;

Bucura-te, a paginilor mirare;

Bucura-te, bucuria mamei tale;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 4:

Ca norul ce umbrea pe evrei in pustie, astfel te-ai aratat Nicomidiei si apoi intregii lumi, caci oricine alearga la tine cu credinta gaseste alinare, fiind imputernicitul si alesul Domnului, Caruia pentru darul ce ti-a dat ii cantam: Aliluia!

Icosul 4:

Ca fulgerul s-a raspandit vestea bunatatii si a minunilor tale, sfinte, facand sa se ingrijoreze invatatorii pagini, care indata au cerut imparatului pierderea ta, ca a unuia ce esti partasul lui Hristos, iar tu neabatut ai ramas in credinta; pentru care iti cantam:

Bucura-te, cel ce ti-ai impartit mostenirea saracilor;

Bucura-te, cel ce prin case si inchisori milostenie si tamaduiri aduci celor necajiti;

Bucura-te, ingrozirea paganestilor conducatori;

Bucura-te, ca desertaciunea paganeasca vrei sa omori;

Bucura-te, cel ce imparatului ai fost impotrivitor;

Bucura-te, ca Hristos in lupta ti-a fost intaritor;

Bucura-te, ca multime de chinuri ti-au pregatit;

Bucura-te, cel ce cu rabdare chinurile ai suferit;

Bucura-te, ca multi, privindu-te, cu tine au crezut;

Bucura-te, cel ce Domnului noi mucenici ai facut;

Bucura-te, cel ce simti bucurie in chinuri;

Bucura-te, cel de la care mostenim frumoase pomeniri;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 5:

Cele ce pentru pagani erau de pret pentru tine erau fara de pret; si cele fara de pret la ei erau de mare pret la tine; caci ai dispretuit dregatoriile si bogatiile vremelnice cu care erai ispitit, pentru a castiga bunatatile nepieritoare de la Dumnezeu, Caruia ii cantam: Aliluia!

Icosul 5:

Neinduplecat vazandu-te, imparatul a poruncit sa fii spanzurat gol pe lemn, cu fiare sa fii sfasiat si cu facli ars, dar nepieritorul imparat neatins te-a pastrat, spre uimirea tuturor; de care lucru si noi minunandu-ne, cantam:

Bucura-te, ca ai dovedit imparatului puterea lui Dumnezeu;

Bucura-te, ca un vechi slabanog s-a tamaduit prin darul tau;

Bucura-te, ca paganatatea de rusine a ramas;

Bucura-te, ca vrajmasii ti-au cerut noi torturi intr-un glas;

Bucura-te, sfinte, care ti-ai pus trupul spre chinuri;

Bucura-te, cel patruns de credinta adanca;

Bucura-te, ca, gandindu-te la Domnul, te-ai mangaiat;

Bucura-te, ca, Hristos in chipul lui Ermolae ti s-a aratat;

Bucura-te, ca fiarele cu care erai sfasiat ca ceara s-au muiat;

Bucura-te, ca de pe lemnul chinurilor sanatos ai fost slobozit;

Bucura-te, ca facliile cu care erai ars s-au stins;

Bucura-te, ca infocata credinta in inimile multora ai aprins;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 6:

Pe ganduri ai pus pe cei ce te chinuiau, sfinte, si incruntati la fata si la suflet, se intrebau de unde ai atata putere si de ce zeii nu te pierd? Atunci au iscodit noi chinuri, pe care tu primindu-le increzator in puterea lui Dumnezeu, cantai. Aliluia!

Icosul 6:

Plumb mult intr-un cazan punand si sub limbile focului topindu-l, ai fost aruncat in aceasta vapaie cu nadejdea desarta ca acum se va sfarsi cu tine, dar tu, viteazule mucenic, iarasi nevatamat ai ramas, precum mai inainte Dumnezeu pazise pe maritul apostol loan. Pentru aceasta iti cantam:

Bucura-te, floarea nadejdilor catre Dumnezeu;

Bucura-te, in boli si in necazuri izbavitorul meu;

Bucura-te, pentru noi, pacatosii, al lui Dumnezeu imblanzitor;

Bucura-te, al rugaciunilor noastre catre Domnul purtator;

Bucura-te, tare sprijinitor al copiilor nostri;

Bucura-te, indestularea cea buna a caselor noastre;

Bucura-te, roua ce inimile racoresti;

Bucura-te, cel ce de asupriri ne izbavesti;

Bucura-te, vindecarea celor ce de la oameni nu-si gasesc alinare;

Bucura-te, ca din valurile deznadejdilor prin tine aflam izbavire;

Bucura-te, cel ce vapaia plumbului ai racorit;

Bucura-te, cel ce cununa nevestejita ti-ai pregatit;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 7:

Zile de-a randul ai fost chinuit, sfinte, dar acestea mai multa rasplatire ti-au adus si multumirea mai mult ti-a crescut, cand cu chinurile tale, dor mare ai aprins in inimile multora, sa paraseasca zeii si sa treaca la Hristos, cantandu-I; Aliluia!

Icosul 7:

Piatra ti-au legat de gat, Pantelimoane, si in mare ai fost aruncat, dar Stapanul marilor si pe tine si piatra a facut-o usoara si plutitoare, caci ai mers pe luciul apei, iesind la mal. Deci, bucurandu-ne si minunandu-ne, iti cantam:

Bucura-te, cel ce nu te infricosezi de chinuri, viteazule;

Bucura-te, cel inarmat cu barbatie si credinta, alesule;

Bucura-te, al puterii firii infrangator;

Bucura-te, al adancului marii stapanitor;

Bucura-te, plutitor deasupra apelor;

Bucura-te, vietuitor deasupra ispitelor;

Bucura-te, tinere plin de mireasma duhovniceasca;

Bucura-te, dobanditor de slava cereasca;

Bucura-te, liman al celor ingreuiati;

Bucura-te, multumirea celor indurerati;

Bucura-te, raspanditorule al credintei;

Bucura-te, iubitorule al umilintei;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 8:

Nici tineretea, nici nevinovatia si nici puterea minunilor tale, n-au schimbat inimile chinuitorilor, ci mai rau sporind in manie, iti iscodeau alte patimiri crezand ca pot pune lumina sub obroc; iar tu faclie mai luminoasa te aratai, spre bucuria lui Dumnezeu cantand: Aliluia!

Icosul 8:

Neincetat ai fost ispitit cu bunatati si cinstiri lumesti, dar ca pe niste curse in calea catre cer judecandu-le, ai fost aruncat in mijlocul leilor si nelinistiti te-au privit, dorind sa-ti vada trupul sfasiat; dar Stapanul tuturor gurile fiarelor a inchis; pentru care iti cantam:

Bucura-te, cel ce esti cu nevinovatie incununat;

Bucura-te, ca pentru nevinovatie la chinuri ai fost dat;

Bucura-te, ca lupta cea buna ai luptat;

Bucura-te, ca Dumnezeu minunat te-a aratat;

Bucura-te, lumina ce sub obroc nu s-a putut pune;

Bucura-te, vietuitor plin de fapte bune;

Bucura-te, cel ce bunatatile lumesti curse le socotesti;

Bucura-te, ca te-ai facut asemenea ostilor ceresti;

Bucura-te, noule Daniele, aruncat in mijlocul leilor;

Bucura-te, ca fiarele s-au facut asemenea mieilor;

Bucura-te, ca vrajmasii doreau sa te piarza;

Bucura-te, ca Hristos nevatamat te-a pazit;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 9:

Vazand taria ta, sfinte, multi din pigani au crezut in Hristos, pentru care lucru imparatul de manie a fost cuprins, iar tu, Pantelimoane, te veseleai pentru vanari de noi suflete, cu care si noi cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 9:

Si pe roata cu cuie ai fost chinuit, dar roata s-a sfaramat, lovind pe multi necredinciosi si fermecator socotindu-te, ai marit pe preotul Ermolae, dascalul tau. Atunci cu trei ostasi te-au insotit, sfinte, spre a-l aduce imparatului care si lui ii dorea sfarsitul. Deci pentru noua jertfa ce prin tine se pregateste graim:

Bucura-te, propovaduitorul dumnezeiestii credinte;

Bucura-te, cel ce infrunti maniile aprinse;

Bucura-te, ca pe roata ai fost strunjit;

Bucura-te, ca de crestinatate esti preamarit;

Bucura-te, cel ce ai fost socotit fermecator;

Bucura-te, caci cu Hristos te-ai aratat biruitor;

Bucura-te, al lui Ermolae de mucenicie vestitor;

Bucura-te, caci cu dascalul tau esti patimilor;

Bucura-te, ca ucenici ai lui Ermolae, Erimp si Ermocrat s-au aratat;

Bucura-te, ca la moartea lor, pamantul s-a cutremurat;

Bucura-te, cel ce Treimii pe pamant ai slujit;

Bucura-te, ca prin vindecari doctor al Domnului te-ai dovedit;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 10:

Zadarnice au fost chinurile paganilor, sfinte, caci drumul ti-a fost drept catre Hristos; pentru aceasta te-ai invrednicit de darul tamaduirilor ce-l versi tuturor celor ce cu credinta vin la tine cu rugaciuni si cu care canti lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10:

Cine nu te va lauda, vazandu-te cu ochii mintii, ca ai fost impins si izbit ca un raufacator, spre marginea Nicomidiei, unde ti se hotarase taierea capului si tu mai linistit si mai vesel te-ai aratat. Pentru aceasta din nou primeste aceasta lauda:

Bucura-te, cel ce loviri ca Domnul ai primit;

Bucura-te, ca pentru Iisus toate ai suferit;

Bucura-te, ca in chinuri Domnului slava dadeai;

Bucura-te, ca imparatia cereasca cu dor o cautai;

Bucura-te, ca numele din Pandoleon ti-a fost schimbat;

Bucura-te, ca glas din cer Pantelimon te-a chemat;

Bucura-te, ca dupa nume esti mult-miluitor;

Bucura-te, ca dupa fapte esti mult-indurator;

Bucura-te, ca fata ca de inger ti s-a facut;

Bucura-te, ca chinuitorii in laturi s-au abatut;

Bucura-te, ca spre lovire calaii ai indemnat;

Bucura-te, ca abia indraznind capul ti-au taiat;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 11:

Cu durere dreptcredinciosii au privit sfarsitul tau, Pantelimoane; caci tu le-ai fost flacara nestinsa a dreptei credinte, miluitor al celor lipsiti si vindecator al celor bolnavi, dar ne mangaiem ca te-ai suit la Dumnezeu, de unde nu incetezi a privi spre multimea ce te cheama in rugaciuni si, izbavind-o de dureri, canti lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 11:

Senin la suflet si bland la chip ti-ai primit sfarsitul, trecand O astfel in imparatia cereasca, unde esti intampinat de Sfanta Treime si asezat de-a dreapta Sa, marit de sfinti si de puterile ceresti; pentru care lauda ca aceasta iti aducem:

Bucura-te, mireasma ce pana la cer te-ai ridicat;

Bucura-te, ca duhul tau Treimii l-ai incredintat;

Bucura-te, mult-plansule de credinciosii pamantului;

Bucura-te, mult-laudatule de puterile ceresti;

Bucura-te, a lui Ermolae, Erimp si Ermpcrat bucurie;

Bucura-te, cu inaintasii mucenici impreuna-vietuire;

Bucura-te, ca de pamant nicidecum nu te-ai departat;

Bucura-te, ca in rugaciuni pe orice credincios ai ascultat;

Bucura-te, albina ce te-ai imbogatit in fapte bune;

Bucura-te, ca ai fost incoronat cu nepieritoare cunune;

Bucura-te, piatra la temelia crestinatatii;

Bucura-te, infrangator al paganatatii;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 12:

Lupta cea buna ai luptat, credinta ai pastrat, multumindu-ti sufletul, ca ai urmat lui Hristos, iar pentru noi ai ramas vrednica pilda, ca, privind la tine, sa-ti urmam credinta si in ispite sa ne inarmam cu armele tale si biruitori sa multumim iui Dumnezeu, cantand: Aliluia!

Icosul 12:

Si dupa moarte ai savarsit minuni, Pantelimoane, caci in loc de sange lapte a curs din grumazul tau si maslinul de care ai fost legat spre taiere, in vederea tuturor s-a umplut de roade; de aceea iarasi auzi de la noi:

Bucura-te, bucuria Tatalui;

Bucura-te, lauda Fiului;

Bucura-te, desfatarea Duhului Sfant;

Bucura-te, miluirea celor de pe pamant;

Bucura-te, izvor nesecat de tamaduiri;

Bucura-te, izbavitor de chinuri;

Bucura-te, doctor sufletesc si trupesc;

Bucura-te, alesule al Tatalui ceresc;

Bucura-te, cel ce linistesti sufletele;

Bucura-te, cel ce imblanzesti cugetele;

Bucura-te, cel ce scapi de urgia dusmanilor;

Bucura-te, cel ce inlaturi norul suspinelor;

Bucura-te, cel ce primesti gandurile si puterile;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 13:

Sfinte Mare Mucenice si tamaduitorule, Pantelimoane, tie iti varsam durerile noastre de multe feluri si tu fara intarziere, cu puterea ce o ai de la Dumnezeu, spre Care ne esti mijlocitor, auzind suspinuri inabusite in noapte, in zi, in pat de suferinta, in calatorii, fii celor ce se roaga tie, dupa nevoile fiecaruia: celor nelinistiti, linistitor, celor asupriti, aparator, celor in primejdii, izbavitor, celor invaluiti in pacate, scutitor, ratacitilor indrumator, bolnavilor deplin vindecator, orfanilor tata, vaduvelor parinte, sotilor intaritor in casnicie, celor porniti cu rautate, imblanzitor si ne intareste in fata necazurilor, caci suntem slabi si istoviti, sfinte, si astfel cu puterea ta, descatusati de amaraciunile noastre, sa petrecem in multumire, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

(acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarasi Icosul 1 si Condacul 1.

Sfantul Mucenic Pantelimon (27 iulie)

s-a nascut in anul 284 in orasul Nicomidia. A trait in timpul imparatului Maximian (286-305). La nastere a primit numele de Pantoleon, care inseamna "cel in toate puternic ca un leu", un nume pagan, caci tatal sau impartasea credinta in zei. Insa Evula, mama sa, era crestina. Aceasta moare la putini ani de la nasterea lui Pantoleon. La indemnul tatalui sau termina Scoala de Medicina din Nicomidia, iar ucenicia o va face cu renumitul medic Eufrosin.

Afla de la preotul Ermolae ca Hristos este singurul doctor adevarat. Dupa ce ridica din moarte un copil care fusese muscat de o naparca, prin chemarea lui Hristos, cere sa fie botezat. Dupa ce primeste botezul de la preotul Ermolae, numele sau a devenit Pantelimon, care inseamna "cel cu totul milostiv".

Sfantul Pantelimon ajunge dupa putina vreme la o cunoastere desavarsita a artei medicale, incat, imparatul Maximian care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Dupa ce a vindecat un orb, imparatul i-a cerut lui Pantelimon sa renunte la credinta crestina. Pentru ca a refuzat, sfantului Pantelimon i s-a taiat capul.  In loc de sange, a curs lapte din  trupul sau.

Din anul 303, anul mortii sale, Sfantul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor. Fiind un tamaduitor al bolnavilor, mai multe spitale si asezaminte poarta numele sau.

Sfantul Mucenic Pantelimon este chemat in rugaciuni de catre preotii Bisericii la Sfintirea Apei si la Taina Sfantului Maslu, impreuna cu Sfantul Sfintit Mucenic Ermolae si cu ceilalti sfinti doctori fara de arginti si facatori de minuni.

Mentionam ca la Manastirea Rusicon din Muntele Athos, se afla Capul Sfantului Pantelimon. Moastele Sfantului Pantelimon sunt prezente si in Catedrala din Constanta, Catedrala Episcopala din Galati, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Manastirea Oasa din Alba Iulia si in mai multe biserici din Bucuresti : Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei), Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului - Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare (Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

Cum putem sa ne asemanam Sfantului Pantelimon?

La aceasta intrebare, Parintele Teofil Paraian raspunde: "Nu suntem doctori, nu suntem tamaduitori, dar mangaietori putem fi, alinatori de suferinta cu putere omeneasca, asta o putem face si noi. Si daca facem cele la masurile noastre, face si Dumnezeu prin noi ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastra. Si atunci, iata ca suntem si noi pe calea Sfantului Mare Mucenic Pantelimon..."

sursa crestinortodox

Sfantul Ermolae; Sfanta Mucenita Parascheva (26 iulie)

Sfantul Ermolae preotul, cu cei care au patimit impreuna cu el, Sfintii Mucenici Ermip si Ermocrat, au fost din clerul bisericii Nicomidiei. Ascunzandu-se intr-o casa, acestia au scapat vii din cei 20.000 de sfinti mucenici, care au fost arsi in biserica Nicomidiei de Maximian si a caror pomenire se cinsteste la 28 decembrie. Deci dintre toti ramanand acesti trei slujitori ai Domnului, se ascundeau de frica paganilor prin felurite locuri. Insa unde puteau, invatau pe credinciosi sfanta si dreapta credinta si ii intorceau catre Hristos. Si vazand Sfantul Ermolae pe Sfantul Pantelimon doctorul si vorbind cu dansul cu cuvinte insuflate de Dumnezeu, l-a facut crestin. Iar cand Pantelimon a fost prins si dus la muncire de acelasi pagan, adica de Maximian, imparatul Romei, acela l-a intrebat de la cine a invatat credinta crestineasca, iar Sfantul Pantelimon, neputand sa minta, i-a spus despre Sfantul Ermolae, preotul crestin.
Deci, fiind prinsi batranul Ermolae si robii lui Hristos cei impreuna-slujitori cu dansul, Ermip si Ermocrat, au fost adusi la judecata paganeasca. Si fiind intrebati, au marturisit cu indrazneala pe Hristos, adevaratul Dumnezeu si au batjocorit pe necuratii idoli si inchinatorii lor. Pentru aceasta au luat de la chinuitor pedeapsa cu moartea, sfarsindu-se prin taiere de sabie. Despre patimirea lor se scrie mai pe larg in viata Sfantului Mare Mucenic Pantelimon, ce se praznuieste in ziua de 27 iulie.
Sfanta Mucenita Paraschevi din Roma
Sfanta Parascheva, cuvioasa mucenita a lui Hristos, s-a nascut intr-un sat din cele ce erau in hotarele Romei celei vechi, din parinti crestini cu numele Agaton si Politeia. Acestia pazeau poruncile Domnului fara pregetare, dar n-aveau copii. Deci se rugau cu dinadinsul lui Dumnezeu ca sa le dea copii, iar Ziditorul si Milostivul Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El, ascultandu-le rugaciunea, le-a daruit pe aceasta fiica, care s-a nascut in ziua a sasea a saptamanii, si au numit-o la Sfantul Botez, Parascheva, dupa numele zilei in care se nascuse, fiindca ziua a sasea la greci se numeste "paraschevi", adica vineri. Iar dupa ce a fost intarcata din tanara varsta, s-a daruit pe sine lui Dumnezeu si a fost invatata de maica sa toate tainele credintei crestinesti. Deci se indeletnicea de-a pururea si necontenit cu rugaciunea in biserica si, invatand Sfintele Scripturi, citea totdeauna sfintele carti. Iar dupa ce s-au savarsit parintii ei, a impartit la saraci toate averile ce-i ramasesera. Apoi, tunzandu-se si imbracandu-se in chipul monahicesc, a iesit, propovaduind numele adevaratului Dumnezeu si al Domnului nostru Iisus Hristos, si a intors pe multi din elini la cunostinta lui Dumnezeu.
In vremile acelea, imparatind in Roma Antonin, niste iudei au parat-o catre dansul, zicand: "O femeie oarecare, cu numele Parascheva, propovaduieste pe Iisus, Fiul Mariei, pe care parintii nostri L-au pironit pe cruce". Iar imparatul, auzind acestea, a poruncit s-o aduca pe ea inaintea lui. Si cand a vazut-o, s-a minunat de priceperea si frumusetea ei. Apoi a zis catre dansa: "Daca te vei pleca mie si vei jertfi zeilor, te vei face mostenitoare a multor daruri, iar daca nu te vei pleca, te voi da la cumplite chinuri". Iar Sfanta Parascheva i-a raspuns: "Sa nu-mi fie mie a ma lepada de numele lui Hristos si al Dumnezeului meu, ci sa piara zeii care n-au facut cerul si pamantul". Atunci imparatul, aprinzandu-se de manie, a poruncit sa puna pe capul ei un coif de fier, inrosit in foc. Acest lucru facandu-se, ea s-a pazit nevatamata cu dumnezeiasca roua. Deci, pentru o minune ca aceasta, multi au crezut in Hristos in acel ceas.
Dupa aceasta, a poruncit sa o arunce pe dansa intr-o caldare de arama plina cu smoala si cu untdelemn infierbantat. Si facandu-se acest lucru, sfanta se vedea stand in mijlocul caldarii racorindu-se; iar imparatul, vazand-o pe dansa stand astfel, a zis: "O, Paraschevo, stropeste-ma si pe mine cu smoala din caldare, ca sa cunosc, daca smoala si untdelemnul sunt fierbinti cu adevarat". Atunci sfanta, umplandu-si mainile sale cu smoala si untdelemn din caldare, a aruncat-o in obrazul imparatului, care, fiind lovit in luminile ochilor, indata a orbit si a strigat cu glas mare, zicand: "Miluieste-ma pe mine, roaba adevaratului Dumnezeu, si da-mi mie lumina ochilor mei; si voi crede in Dumnezeul pe Care Il propovaduiesti tu!" Iar sfanta facand rugaciune catre Dumnezeu, indata imparatul Antonin a vazut si impreuna cu toti din casa lui au crezut in adevaratul Dumnezeu, botezandu-se in numele Preasfintei Treimi.
Iar Sfanta Parascheva, plecand de acolo, s-a dus prin alte cetati si sate, propovaduind numele Domnului nostru Iisus Hristos. Si intrand intr-o cetate, in care era ighemon oarecare Asclipie, a propovaduit preasfantul nume al lui Hristos, adevaratul Dumnezeu. Deci sfanta a fost adusa inaintea ighemonului si, chemand numele Mantuitorului Hristos si insemnandu-se cu semnul Sfintei Cruci, a marturisit ca este crestina si l-a propovaduit pe Hristos ca este Dumnezeu al cerului si al pamantului.
Iar ighemonul, tulburandu-se si maniindu-se pentru aceasta, a trimis-o pe dansa la un balaur infricosat, care avea culcusul intr-un loc in afara cetatii si caruia ii dadeau spre mancare, dupa obicei, pe cei osanditi la moarte. Si dupa ce sfanta a fost dusa in locul acela, balaurul, vazand-o pe dansa, a suierat tare si, deschizandu-si gura, a scos mult fum. Iar sfanta, stand aproape de fiara, a zis: "O, fiara, a venit peste tine urgia lui Dumnezeu si pieirea". Si sufland asupra acelui balaur si facand semnul Sfintei Cruci peste el, fiara a suierat tare si a crapat in doua, facandu-se nevazuta. Atunci ighemonul si toti cei impreuna cu dansul, vazand acest lucru, au crezut in Dumnezeu. Iar sfanta, intrand iarasi in cetate, a propovaduit pretutindeni si pe multi a intors la adevarata cunostinta de Dumnezeu.
Dupa aceasta, Sfanta Parascheva a intrat in alta cetate, in care era stapanitor un ighemon cu numele Tarasie, care, instiintandu-se despre dansa, a adus-o inaintea divanului sau. Deci, fiind intrebata de dansul despre credinta, a spus ca este crestina si a marturisit pe Hristos, adevaratul Dumnezeu. Pentru aceasta, a fost pusa inainte o caldare de arama plina cu untdelemn, smoala si plumb; apoi facandu-se foc dedesubt si aceea fierband tare, pe cand clocotea, ighemonul a poruncit sa fie aruncata sfanta intr-insa. Dar, focul stingandu-se prin venirea unui dumnezeiesc inger, caldarea s-a racit si sfanta a ramas nevatamata. Apoi multe si felurite munci aducand tiranul asupra sfintei, nu a putut sa clinteasca credinta ei cea tare. Iar mai pe urma i-a taiat capul cu sabia si sufletul ei a mers la locasurile cele vesnice.

sursa crestinortodox